Planeta Pământ minte. Rusia nu recunoaște.

Război.

         Deși ambasadorul Rusiei la București nu suferă de frig (spre deosebire de cel din Irlanda căruia nimeni nu vrea să îi livreze păcură) omul are o imagine distorsionată asupra incidentului cu (oiștea?) gardul.

        Se vede de la o poștă că omul, bulversat de perspectiva celor 15 ani de pușcărie executabilă, a hotărât să execute o „operațiune specială” fără militari și nicidecum un atac (semi) „terorist”. Cu alte cuvinte și-a luat misiunea pe persoană fizică și, ca să nu fie nimic la voia întâmplării, a venit și cu focul personal.

        Pe de altă parte, tot ambasadorul ăsta căruia ii merge bine la București, zice, cu cuvintele lui: „.. și îi informăm pe cei care nu au posibilitatea de a primi informații obiective, aflându-se sub capota mainstreamului propagandei militare occidentale, că scopurile operațiunii militare speciale din Ucraina sunt…” bla, bla, bla… adică niște minciuni.

        Dacă mâine cineva ar constata că Rusia trebuie denazificată, deminciunizată (nu există dar putem să inventăm), demistificată, de.. orice ne trece prin cap, putem să ne așezăm toate armatele în coloană și să intrăm peste ruși? Doar așa, într-o operațiune specială cu soldați și bombardamente cât se poate de delicate. Mai luam și niște rachete tele(ne)ghidate, niște tancuri de ultimă generație, niște armament (mai mult) de ornament. Putem oare să de… ceva?

      În plus, să observam că, inclusiv, acest ambasador se consideră deșteptul planetei iar noi, ăștilalți, niște proști. Stăm sub umbrela unei propagande deșănțate anti ruse deși Rusia, drăguța de ea, ne tot explică să ne intre în cap. Și noi nimic. Suntem tari de cap.

     Pe modelul senatoarei cu pacea de la București eu propun ca cetățenii acestei țări să înainteze ambasadorului ăsta, căruia ii merge bine la București, un memorándum în care să îi explicăm doar atât: el minte, Rusia minte, purtătorii lor de cuvânt mint, etc. Poate în mai multe propoziții simple și traduse foarte bine ca să priceapă. Ar fi bine chiar să fie în mai multe limbi de circulație internațională. Punct. Sursa citatului:

https://www.hotnews.ro/stiri-esential-25481279-reactia-ambasadei-rusiei-soferul-comis-acest-act-sub-influenta-unei-explozii-isterie-anti-rusa-ambasada-condusa-valery-kuzmin-acuza-regizorii-neo-nazisti-aflati-putere-kiev.htm

Bocet pentru fostul (partea I)

În week-end-ul care tocmai a trecut am avut parte de tot felul de bocete, care mai de care mai negre, referitoare la fostul președinte colaboraționist, căpătuit cu dărnicie de legile noastre strâmbe cu tot felul de cadouri ca nu cumva să simtă lipsa fotoliului prezidențial de sub prețiosul dos.

Televiziunile bocitoare

Deși nimeni nu a declarat nimic, „apropiații” fostului erau extrem de îngrijorați fiindcă omul era mut, surd și în „stare gravă”. Uitasem de „atacul de panică”.

Am citat din anonimele afișate cu dărnicie pe toate burtierele televiziunilor de spălat creiere. În plus, un canal TV care nu e în stare să producă știri ci doar niște fâsuri, a înscenat o boceală chiar la poarta din Primăverii de unde trebuia să aflăm ultimele noutăți și am aflat fix zero. Niște reporterițe orbecăind în noapte și vorbind în șoaptă ca să nu trezească casa cufundată în beznă, făceau un fel de duo bocet. Se dădeau de ceasul morții imaginându-și-o pe soția doborâtă de aflarea veștii ca soțul e la spital și nu poate comunica cu familia.

Toată mascaradă asta cu boala gravă și internarea de urgență a beneficiat doar de niște zvonuri amplificate de cei dragi (care, de fapt, nu au declarat nimic), apropiații fostului, un „prieten”, Elena Udrea, etc. Nimic palpabil.

Dar, surpriză, azi tocmai am aflat cum că omu’ a fost externat. E bine, nu e mut, nu e surd…. Poate un pic nervos fiindcă îl da RAAPPS-ul afară din vilă.

Situația ar fi fost omenește privită dacă, în loc să inventăm lovituri sub centură și nu știu ce interese obscure, televiziunile ar fi dat exact știrea. Dacă a existat o astfel de știre.

„Potrivit unor surse, pe timpul internării, Traian Băsescu a fost conştient şi a vorbit.”

Sursa ultimului citat: https://www.antena3.ro/actualitate/traian-basescu-externat-spital-bruxelles-633980.html

Unde-i ONU?

Cândva națiile lumii s-au gândit să se organizeze ca să fie pregătite în caz de…ceva. Orice. Cât de pregătiți suntem azi?

Unde-i ONU? Adică unde e organizația creată pentru scopurile expuse mai jos în conflictul ăsta absurd (război crunt) care amenință, de fapt, întreaga lume? Unde sunt oamenii care lucrează la ONU? Nu sunt și ei plătiți să lucreze în favoarea obiectivelor pe care ONU și le-a propus? În 20 de zile de război am văzut o singură declarație a ONU care spunea cam ce știe toată lumea.

În plus, acolo, există un Consiliu de Securitate (Consiliul de Securitate al ONU – „CSNU este unul din principalele organe ale Națiunilor Unite, însărcinat cu menținerea păcii și securității internaționale”). Curios nu? Menținerea păcii?

Rolul său, descris în Carta Națiunilor Unite, include stabilirea de operațiuni de menținere a păcii, instituirea de sancțiuni internaționale, precum și autorizarea de acțiuni militare. Rolul Consiliului de Securitate este exercitat prin intermediul rezoluțiilor Consiliului.

Deci unde e ONU în conflictul Rusia a invadat, bombardat Ucraina fără niciun fel de respect față de suveranitatea acestei țări?

Dar poate nu știați că acest consiliu, adică Consiliul de Securitate, are cinci membri permanenți cu drept de veto asupra oricărei rezoluții a Consiliului:

  • China
  • Franța
  • Federația Rusă
  • Regatul Unit
  • Statele Unite ale Americii

„Cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate sunt singurele națiuni recunoscute ca posesoare de arme nucleare sub tratatul de neproliferare nucleară.” Doar recunoscute fiindcă nu știm câte sunt nerecunoscute.

De neproliferare, să fim înțeleși, dar și de neamenințare aș zice eu.

Adică orice s-ar vota acolo, și s-ar propune, și s-ar dezbate vine azi, mâine Rusia și zice: NU. Eu mă opun!

(Asta e ca și cum soțul și-a bătut groaznic nevasta, vine poliția să îl ia și bărbatul zice NU. Poliția pleacă cu coada între picioare fiindcă bărbatul are drept de veto.)

E de râs forțat dar văd că în Ucraina tragediile nu se mai sfârșesc.

Și rămâne întrebarea: ce mai face astăzi ONU în afară de declarații? Îi trebuie probabil niște luni ca să se întrunească cam tot așa cum face CNA-ul la noi. Că nu se poate repede fiindcă urgențele se rezolvă încet, cu cap. Până să rezolvăm noi ceva poate se rezolvă conflictele singure.

Obiectivele ONU, conform Cartei ONU, sunt următoarele :

  • să menţină pacea şi securitatea internaţionale;
  • să dezvolte relaţiile prieteneşti între naţiuni, întemeiate pe respectarea principiului egalităţii în drepturi a popoarelor şi dreptului lor la autodeterminare;
  • să realizeze cooperarea internaţională în soluţionarea problemelor internaţionale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar şi în promovarea respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale;
  • să fie un centru pentru armonizarea eforturilor naţiunilor în realizarea acestor scopuri comune.

În realizarea obiectivelor de mai sus, ONU şi membrii săi trebuie să acţioneze în conformitate cu următoarele principii:

  • egalitatea suverană a tuturor statelor membre;
  • îndeplinirea cu bună credinţă a obligaţiilor asumate conform Cartei;
  • soluţionarea diferendele internaţionale prin mijloace paşnice;
  • abţinerea de a recurge la ameninţarea cu forţa sau folosirea ei împotriva integrităţii teritoriale ori independenţei politice a vreunui stat sau în orice alt mod incompatibil cu scopurile ONU;
  • statele membre trebuie să acorde Organizaţiei asistenţă în orice acţiune pe care aceasta o întreprinde în conformitate cu Carta ONU şi să se abţină de a da ajutor vreunui stat împotriva căruia ONU întreprinde o acţiune preventivă sau de constrângere;
  • nici o prevedere a Cartei nu autorizează Organizaţia să intervină în chestiuni care aparţin esenţial competenţei interne a fiecărui stat.

Peste toate mai avem și niște miniștri ruși ca niște fake-uri în Photoshop dar mai avem și niște miniștri + șefi de state europene, americane (Vestul adică) pentru care ce zice Lavrov a cumva de necombătut fiindcă, nu-i așa? el exprimă o poziție oficială.

Dar dacă vreun șef de stat, ministru de externe sau orice alt oficial ar începe să pună întrebări lui Lavrov care tot apare pe la conferințe explicative?

De exemplu: „Domnule Lavrov, cum se petrece exact operațiunea dumneavoastră militară pe care noi o vedem zilnic sub formă de război?

Cum de bombardamentele voastre rusești ucid civili ucraineni?

Cum de tancurile voastre rusești (aici deja m-am enervat) trec granița Ucrainei și înaintează pentru raderea de pe suprafața pământului a orașelor ucrainene?

De ce sunt omorâți de militarii ruși copiii și femeile, bătrânii și cei bolnavi dar în Ucraina?”

Acum așteptăm să ne răspundeți. Ca să nu mai pierdem timpul să ne scutiți cu operațiunea militară, denazificare, demilitarizare, sau alte baliverne.

Să discutăm concret pe RĂZBOI. Asta e. Război.

Eu aș mai zice ca Lavrov să își asume răspunderea că îi transmite întrebările astea dar și altele, multe lui Putin. Ca un fel de rezoluție ONU fără niciun drept de veto.

Frați români!

 

Teodor Meleșcanu

Meleșcanu cel viteaz!

„Frați români…” zice Meleșcanu, am hotărât să mă retrag. Nu, nu vă speriați că nu se retrage nicăieri, frați români, ci doar din partidulețul Forța Națională. Cine se simte frate cu Meleșcanu? Mâna sus! Nu de alta dar nu rămâne pe dinafară ci vrea doar să ne servească. Nu la masă se înțelege ci, bănuiesc, prin firmele sau relațiile domniei sale.
L-a cuprins pe Meleșcanu așa un patriotism de nu mai poate sta acasă ci, cu curaj că doar pe afară umblă virusul ăsta pandemic, vrea să…facă ceva.

Nu ne spune încă ce și la cei 79 de ani pe care îi are bine a făcut că s-a retras din ceva ce oricum nu prea exista dar poate stă și acasă fiindcă așa zice legea „cei peste 65 de ani” să iasă mai deloc.

Omu’ folosește cuvinte de îmbărbătare că așa îi stă bine unui senator: „…să pot sa îmi dedic toată energia și experiența poporului meu. Nu este timpul luptelor politice!”
Păi nu o fi dar oare când stăteau românii la coadă să voteze era?
Și, în plus, cine l-a chemat pe Meleșcanu ?

Nu l-a chemat nimeni dar a găsit momentul să ne dea lecții de servire a poporului: „Eu mi-am servit poporul, nu politicienii momentului, asa voi face și de acum înainte, ca senator independent. Dumnezeu să ajute Romania!”

De unde se observă că noi nu prea facem nimic în timp ce Meleșcanu („cu poporul meu” adică, mai nou, ne-a luat și pe inventar și suntem poporul lui Meleșcanu) s-a gândit profund și a hotărât că facă ceva. Orice. Numai să aibă poporul ăsta pe cine se baza.
Și ca să știe tot mapamondul și-a transmis retragerea pe Facebook.
Ei, ce ziceți? Nu-i așa că există patrioți în orice timp? Mai ales în criza asta chiar aveam nevoie de Meleșcanu. Atunci când am fi avut nevoie de-adevăratelea Meleșcanu o dădea cotită.

Meleșcanu în mai 2019: „Singurele noastre greșeli au fost că am dublat secțiile de votare. Greșelile țin de evaluările făcute și de numărul de români care au ieșit la vot. Aici este vorba despre nerespectarea legii de către cetățenii români care trebuiau să se înregistreze pentru a vota.” (https://alba24.ro/declaratii-melescanu-am-mai-vazut-filmul-asta-romanii-din-diaspora-sa-aiba-rabdare-ei-nu-respecta-legea-712186.html)

Adică atunci nu dorea să servească poporul „meu” ci certa românii care au ieșit la vot și fiindcă nu respectaseră legea. Tot el declara că nu are nicio apăsare în legătură cu procesul de vot.

Ca să vezi și să nu crezi cum iese la suprafață patriotismul pe la 79 de ani!

Apelul doctorului Musta

Medicul Virgil Musta: „Rămâneţi «pe baricade»! N-avem o meserie oarecare. Ne-am ales-o la bine şi la greu“. „Acum este nevoie mai mult ca niciodată de noi. Nu intraţi în panică, nu luaţi decizii pripite acum, când oamenii au nevoie de noi toţi!”

Pandemia 2020

Ușor de zis, greu de făcut, mai ales în România. Cineva a postat pe FB zilele trecute o imagine dublă și am primit și eu una. În stânga era un medic chinez echipat aproape în costum de astronaut în lupta lui cu Coronavirusul/Covid19 și în dreapta era un medic din UK. Nu o să vă vină să credeți dar cel din UK avea un șorț și o mască. Gata! Asta doar ca să ilustrăm că nimeni de pe planeta asta nu cred că a fost pregătit de așa o pandemie dar despre asta …altădată.

Ce-i drept doctorul Musta are dreptate să facă acest îndemn dar, pe de altă parte (și asta e doar o părere personală), această categorie profesională (ca și profesorii, de altfel) a stat pe baricade în timpuri de „pace” mult, foarte mult. Vreo 30 de ani.
În toți anii ăștia cât a stat pe baricadele „păcii” a primi doar vorbe goale, promisiuni și, de foarte multe ori, șuturi (nici nu mai spun unde). Când medicii s-au revoltat cei mai mulți au plecat fiindcă se săturaseră. Nu trăiești cu vorbe goale, promisiuni și șuturi. Cei care au rămas aici au primit și ei, în final, câte ceva. Doar salarii fiindcă de medicamente, tratamente, aparatură, costume de protecție sau protocoale pentru cele mai diverse situații nici nu poate fi vorba.
Acum, se pare, a venit rândul medicilor să dea înapoi ce au primit. Sigur că asta nu-i scuză dar gândind din perspectiva lor, în acest moment, poate nici nu-i acuză.

În fond fiecare medic care abdică de la jurământul lui Hipocrat trebuie să analizeze bine dacă ăsta e începutul restului vieții sale din momentul în care și-a abandonat pacienții, profesia, conștiința…

Tot răul spre bine

Imagine de Vektor Kunst iXimus de la Pixabay

Imagine de Vektor Kunst iXimus de la Pixabay

Zice-o vorbă românească „Tot răul spre bine.” Adică așa scurt fără prea multe explicații. Orice rău are partea lui de bine și, de multe ori, ăsta e un câștig mare. Sper că toată lumea își aduce aminte cât ne-am chinuit, mai ales în ultimii ani, cu birocrația, cu umblatul pe la 7,8 – 15 birouri ca să depui o reclamație sau să plătești vreo taxă, cu dosare întregi de hârtii din care reieșea că ești sănătos, vaccinat, nu ai taxe neplătite, nu ai pojar sau mai știu eu ce handicap, etc.

Toate astea numai și numai pentru ca statul român să păstreze niște funcționari pe niște scaune, funcționari care își transmiteau unul altuia (nu virusul!) vreo hârtie pe care puneau pe rând: o semnătură, o ștampilă, o bifă sau, pur și simplu, se uitau la ea și ziceau că e bine. Sau nu. O paranteză: nu orice fel de funcționari ci niște încrengături de rude care, în 80 % din cazuri, habar nu aveau de digitalizare.
Acum, în vreo 3 săptămâni totul sau aproape totul, e digitalizat, omul nu trebuie să meargă nicăieri, actele se pot depune online cât ai zice pește, accesul la doctor se face prin telemedicină, mail sau consultație virtuală, până și rețetele zboară ca fulgerul tot online fără nenorocitele alea de carduri de sănătate pentru care am plătit de ne-am uscat iar medicii au intrat în depresie.

Cu alte cuvinte atât de mult am fost furați și ni s-a spus că „nu se poate domn’e!” cu monitor-1307227_640informatizarea fiindcă e prea complicat încât ne-am complăcut să credem că nu se poate. Numai câți bani a primit fugarul Ghiță ca să ne facă să credem că nu se poate! Acum toți se dovedesc mari experți în digitalizare, până și ministerul educației face repede o platformă pentru predare online (deși nici la ăștia nu se putea!), nu mai vorbesc de instituțiile care își văd amenințate posturile și salariile! Că eu nu prea înțeleg ce fac toți funcționarii ăștia pe la serviciu dacă nimeni nu mai merge la ei!
Deci: stați acasă pentru ca digitalizarea să continue iar când ne vom întoarce să nu mai aud vreun funcționar public că „nu se poate!”

De la infracțiuni contra umanității la… mai mult ca tupeul (m.m.c.t.)

Ion Iliescu

Ion Iliescu

Între punerea sub acuzare a lui Ion Iliescu (pentru fapte/ infracțiuni împotriva umanității – adică ceva extrem, extrem de grav) și tupeul de nedescris al urmașilor Ionelei Prodan (nu neapărat rude) se află un drum lung al României care le-a văzut pe toate, inclusiv, mai mult ca tupeul (m.m.c.t.). Ion Iliescu e aproape siderat, consternat, perplexat (nu cred că există cuvântul dar…) că a fost pus sub acuzare și pare că nici nu înțelege de ce. Adică (o fi gândind domnia – sa): ce dacă au murit acolo niște tineri care nu au mai apucat să-și vadă visele împlinite? Eu am făcut totul ca „revoluția ” să reușească. Inclusiv călcatul de cadavre și chematul rușilor. Și asta e …doar așa…ceva ce nici nu ar trebui să intre în discuție. Mai mult ca tupeul e poate prea puțin.

Dar, să nu ne amăgim! Nici nu trecuseră câteva ore de la moartea Ionelei Prodan (Dumnezeu s-o odihnească!) și au început să apară reacții care mai de care mai (le-aș zice) ciudate. Adrian Năstase, știți, pușcăriașul aproape sinucigaș?, s-a gândit că nu se face să sară peste acest moment, ca să nu cumva să-l uite lumea. Drept pentru care, zice Adrian Năstase, „…mai ales, pastrez in amintire imaginea ei – asa cum am vazut-o la televizor – din ziua de 22 iunie 2012, cand, imi povestea Andrei, a venit in fata spitalului Floreasca, unde ma aflam la reanimare, pentru a-mi spune, cu multi alti prieteni, „La multi ani!”. Odihneste-te in pace, Ionela!” Înduioșător, ce să zic?

Eu mă bucur că Adrian Năstase a supraviețuit că altfel devenea martir. Așa e doar un pușcăriaș de rând care ne dă sfaturi (vrem nu vrem) la fiecare emisiune televizată, la fiecare moment important, la fiecare postare pe blogul personal…Nu știu ce ne-am face fără el!

CD_Ionela Prodan_2003

CD Ionela Prodan 2003

Altă reacție ciudată a venit de la George Ivașcu, ministrul culturii care, la moartea unei mari actrițe a scenei românești, Carmen Stănescu, n-a avut nimic de zis (mut ca muții) și nici nu s-a apucat de bocit. Dar acum a avut. Fiindcă, nu-i așa?, trebuie să ne respectăm artiștii! Pe unii mai mult, pe alții mai puțin, pe alții deloc. Departe de mine gândul să devin nerespectuoasă față de Ionela Prodan deși, sincer, nu am fost o admiratoare a ei. Îmi place orice fel de muzică bună, de la cea populară până la rapp și hip-hop dar…nu e cazul să ne dăm peste cap valorile în așa hal încât să ajungem să postăm pe site-ul Ministerului Culturii: “Din nefericire, încă o artistă desăvârşită a acestui popor a părăsit marea scenă a lumii materiale. Aş îndrăzni să spun că atunci când o ciocârlie se opreşte din cântat, tăcerea care urmează are întotdeauna un aer nefiresc. Dar ciocârlia este pasăre: îi este dat să cânte, să încânte, dar se poate şi ridica sus, la cer. Acum, sufletul românesc a adăugat încă o voce de aur în corul îngerilor. Ne înclinăm cu un adânc sentiment de recunoştinţă pentru tot ce a lăsat în urma domniei sale. Condoleanţe familiei şi Dumnezeu să o odihnească în pace! Rămas bun, Ionela Prodan!”, a scris Ivaşcu în mesajul postat marţi pe site-ul MCIN.              (https://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/ivascu-despre-ionela-prodan-ne-inclinam-cu-un-adanc-sentiment-de-recunostinta-pentru-tot-ce-a-lasat.html)

Sunt perefect de acord să faci asta, atâta timp cât arăți același respect tuturor artiștilor care aproape și-au dat sufletul, pentru ca, ceea ce a mai rămas din cultura românească să reziste și să existe. Dar să faci asta doar pentru Ionela Prodan în timp de taci ca peștele atunci când Carmen Stănescu moare, mi se pare o indolență. Sau cum spuneam în titlu: mai mult ca tupeu. Fiindcă la asta am ajuns.

Peste toate se adaugă „reacția” lui Codrin Ștefănescu, marele patriot „naționale”: „…liderul PSD a mărturisit, în direct, la România TV, că în ultima discuţie pe care a avut-o cu Ionela Prodan, artista i-a spus că îşi doreşte o diplomă pentru întreaga carieră..”
adev.ro/p7bx6s

Păi …drept să vă spun toată lumea își dorește medalii și diplome pentru indiferent ce și, mai ales, pentru recunoașterea meritelor (vezi așa-zișii revoluționari). Dacă sunt însoțite și de niște bani consistenți, cu atât mai bine!

Trecând peste toate astea, o medalie, o diplomă, o decorație, trebuie acordată de o instituție, un organism sau o comisie care să constate meritele persoanei fără ca ea să le ceară. E o recunoștere vizibilă a meritelor (care e de presupus că sunt la fel de vizibile) și trebuie să fie o cinste să o primești. După părerea mea cerșitul unei decorații ține de mai mult ca tupeul. Dar…de la Codrin Ștefănescu ne așteptăm pentru că nu sunt sigură că asta a fost într-adevăr dorința Ionelei Prodan. Pe de altă parte și fiica Ionelei Prodan are ceva de zis în această problemă. „Eu sper că toți se vor uni și vor face ceea ce trebuia făcut de foarte multă vreme. Mama a cerut doar o decorație, era mândră de România. Ea își arăta diplomele și medaliile tuturor, nu vreau nimic decât s-o vad că pleacă în mormânt ca o regină, pentru că mama mea a fost o regină și un bun național”, a declarat Anamaria Prodan, la Antena Stars. http://evz.ro/prodan-ionela-anamaria-reghecampf.html

E dreptul fiicei ei să dorească ca mama ei să plece în mormânt ca o regină și probabil mulți dintre noi ne-am dori la fel pentru părinți, indiferent dacă ei au fost „bun național” sau nu. Dar de aici și până la a clama că Ionela Prodan „a cerut doar o decorație” mi se pare tot de domeniul m.m.c.t. Și, cu scuzele de rigoare, cât a trăit, Ionela Prodan nu a făcut niciodată atâta vâlvă câtă văd la moartea ei. Probabil că artista era mult mai modestă decât ne imaginăm și cu mult mai mult bun simț decât încearcă unii să ne-o prezinte. Am vizionat chiar câteva interviuri în care, modest, așa cum îmi imaginam, artista nu făcea deloc paradă de…nimic. Era pur și simplu un om obișnuit care a avut talentul de a cânta.

Toată bălăcăreala asta despre diplome și medalii, distincții și decorații pe care le-ar merita artista Ionela Prodan e pur și simplu circ ieftin (în fond, poate e un circ scump), pentru că în 2002, artista a fost decorată de Președintele de atunci, nimeni altul decât Ion Iliescu, cu „Crucea națională Serviciul Credincios clasa a III-a, „pentru crearea și transmiterea cu talent și dăruire a unor opere literare semnificative pentru civilizația românească și universală” – 29 noiembrie 2002 ,” conform https://ro.wikipedia.org/wiki/Ionela_Prodan.

Dar să vedem cum stăm și cu principiile. „Procurorii au hotărât extinderea şi continuarea urmăririi penale pentru infracţiuni contra umanităţii în cazul fostului preşedinte Ion Iliescu, la data faptelor membru şi preşedinte al Consiliului Frontului Salvării Naţionale (CFSN), pentru acţiuni săvârşite în intervalul 27-31 decembrie 1989, acuzaţii care i s-au adus la cunoştinţă, ieri, fostului şef al statului. Iliescu este găsit vinovat pentru ceea ce procurorii numesc „psihoza teroristă” din decembrie 1989.” http://jurnalul.ro/stiri/politica/ion-iliescu-inculpat-in-dosarul-revolutiei-acuzat-de-psihoza-terorista-772311.html

Deci, un om care astăzi e inculpat pentru infracțiuni contra umanității, a decorat-o pe artista Ionela Prodan. În ce lume trăim? Cât de bine se pot simți urmașii Ionelei Prodan?

P.S. Ionela Prodan, interviu Gazeta de Sud: „Eforturile mele de promovare a valorilor ce ţin de cultura românească tradiţională au fost remarcate şi am primit propunerea de a-mi continua activitatea la alt nivel. În perioada 2001 – 2004, am coordonat în cadrul Ministerului Culturii promovarea culturii tradiţionale. Sunt mândră că, în anul 2003, mi s-a decernat Ordinul Meritul Cultural în grad de Comandor, de către preşedintele României. Ca o încununare a întregii mele activităţi, în 2013, ministrul afacerilor externe de atunci mi-a propus să devin reprezentant special pentru românii de pretutindeni.” http://www.gds.ro/Actualitate/2015-05-09/povestea-unei-copilite-orfane-de-pe-malurile-dunarii-ionela-prodan,-de-la-dabuleni-la-casa-alba/

Q.E.D. despre bunul simț și modestia artistei. 

Cu demisia pe onoare sau invers

Demisia pe onoare

Cu demisia pe onoare sau invers

„Şeful Poliţiei Capitalei Nicu Dragoş Orlando şi adjunctul său, Marius Eugen Ştefan, şi-au înaintat demisia de onoare”, scrie negru pe alb în articolul pe care-l voi cita mai jos.

Într-un interviu de acum vreo 3 ani[1] cu Mircea Kivu[2] acesta dădea o definiție a demisiei de onoare: „Eu cred așa: demisia de onoare e gestul pe care-l face un demnitar atunci când recunoaște că, indiferent dacă poate fi găsit direct vinovat sau nu, undeva în subordinea sa s-a petrecut un fapt grav. Chiar dacă nu există vinovăție directă, neputința de a împiedica fenomenul respectiv trebuie să ducă la demisia de onoare.” Eu aș adăuga că, pentru a-ți da demisia de onoare, în primul rând trebuie să existe onoarea – „Integritate morală, probitate, corectitudine; demnitate, cinste.”- DEX. Acest cumul de trăsături ale persoanei nu poate fi ceva ce presupui ci ceva ce să fi fost probat de nenumărate ori înainte.

Să stabilim ceva: nu cred în nici o demisie de onoare din Poliția Română. Nu cred pentru că nu e adevărată, adică în spatele ei nu stau oameni ale căror argumente să fie bazate pe principii, pe etică și morală așa că, sub nici o formă, astfel de demisii nu pot fi „de onoare”. Și mai e ceva, ar fi fost „de onoare” dacă în secunda „doi” de când s-a aflat ce a făcut polițistul pedofil, fiecare șef și coleg s-ar fi simțit oripilat că a dosit informații despre el sau că nu a avut habar că un astfel de specimen există în subordinea sa și, deci, nu și-a făcut datoria așa cum ar fi trebuit față de țară, cetățeni și de LEGE. Da, atunci ar fi fost demisii „de onoare”. Altfel sunt niște demisii de doi bani și doar fiindcă respectivii sunt oripilați la gândul că ….vremea lor s-a dus, că privilegiile lor s-au terminat, că lumea îi va arăta cu degetul, că vor fi pe prima pagină a ziarelor de scandal. De-asta, și nu fiindcă erau oameni cu principii. De demisia d-nei Carmen Dan nici nu cred că trebuie să mai vorbim. Cum să declari, pueril, că guvernul e politic și nu poți s-și dai demisia?

Să nu credem cumva că aceste așa-zise „demisii de onoare” îi vor împiedica pe viitor să facă la fel. Nu, nicidecum. Vor alege să stea pe margine o perioadă, să se dea la fund, să își facă concediile prin insule mici și luxoase sau pe la tropice, pe unde nu îi caută nimeni, după care vor reveni în forță acuzând că „statul paralel”, Soros sau cine știe ce implicații politice la nivel înalt i-au detronat. Altfel ei erau curați ca lacrima și chiar și-au dat „demisia de onoare”. Și, în fond, chiar folosirea acestei expresii, „demisia de onoare”, îi avantajează tot pe cei care au stat degeaba pe o funcție gras plătitiă din taxele cetățenilor fiindcă asta dă impresia că cei care-și dau demisia chiar au onoare, deci cumulul calităților pe care le enumeram mai sus.

În altă ordine de idei abia acum, odată cu acest scandal al pedofilului polițist, iese la iveală (exact ca uleiul la suprafața apei) o mentalitate pe care o cunoaștem cu toții dar căreia, probabil, nu i-am dat importanță. Și nu i-am dat importanță fiindcă ea vine (cum spunea o invitată la o televiziune de știri, ieri) din niște vremuri (comunismul e cel care a pervertit în mare măsură normalul transformându-l în anormal) în care copiii nu spuneau părinților că au fost agresați sexual, iar părinții nu reclamau la poliție fiindcă „era rușine”. Cu alte cuvinte agresiunea sexuală nu era o rușine (pentru agresor) dar celui agresat trebuia, obligatoriu, să-i fie rușine. Și mai grav era dacă erai părintele copilului agresat sexual fiindcă, sub nici o formă, nu puteai să reclami asta la poliție…ca să te „faci de rușine”[3]. Adică să te „faci de rușine” în fața polițiștilor (milițieni pe atunci) care, sigur, ar fi râs sau și-ar fi bătut joc de cel care reclama.

Acum, urmărind și tot urmărind, fel și fel de emisiuni și aflând antecedentele grave ale polițistului Eugen Stan (între 2009 – 2018), trebuie să spun, cu o certitudine de 99,99%, că nimeni nu s-a gândit să-l trimită pe polițistul pedofil după gratii din cel puțin 2 motive care, deși par superficiale acum, în secolul XXI, au o foarte mare putere asupra minților noastre înecate, să zic întunecate?, în/de prejudecăți:

  1. O mentalitate de castă[4] (clar a bărbaților, să fim înțeleși!) în care se încadrează toți polițiștii fără excepție chiar dacă nu toți sunt membrii cu adevărat ai castei. Asta îi face puternici chiar dacă fac asta în detrimentul celor pe care trebuie să-i apere. Tot mentalitatea asta (care nu exclude femeile polițiști dar…nici nu le include) îi face aroganți. Nimeni nu știe mai bine ca ei ce e și cum e cu colegul care nu pare tocmai apărătorul dreptății…Ea stă și la baza anchetelor superficiale, cercetărilor de suprafață sau interogatoriilor la…„masa tratativelor” și nu pornind de la dovezi. În extrem de rarele ocazii în care „drumurile” mele s-au intersectat cu polițiști de orice fel nu am reușit să remarc nici pe departe că polițistul era acolo ca să mă apere sau să mă îndrume ci doar ca să demonstreze cât e de bine să fii polițist și să poți (musai) să le arăți și altora asta. Casta polițiștilor are și ea regulile ei (egoiste, aș zice) și cred că nu există om/cetățean care să nu le fi observat. Serviciul lor e un loc unde toți se apără unii pe alții, devin prieteni, se încuscresc și așa ajung să nu le mai pese de lege ci de ….prietenie. Plus că prietenul e și colegul de pahar la birtul din colț (doar o expresie dar știm cu toții că așa e) sau nevasta lui e prietena soției deci, nu poți să o superi sau…„n” situații pe care nu pot să le enumăr. Dacă se mai nimerește să fie și un șef de la care pică câte ceva în fiecare zi sau îți face favoruri, cu atât mai bine.
  2. Puterea „prieteniei” (sau doar mimarea prieteniei în virtutea apartenenței la castă) e mai sus decât orice lege. Și acum avem și dovezi: peste 22 de polițiști cercetați fiindcă s-au făcut că nu au văzut ce făcea colegul agresor. „După un control intern, peste 22 (și vreo 100 interogați n.n.) de poliţişti au fost daţi pe mâna procurorilor de şeful Poliţiei Române. Sunt bănuiţi că, de-a lungul anilor, l-au protejat pe poliţistului suspectat în 15 cazuri de abuz sexual.”[5] Oare de ce? Păi… e …de-al nostru. Păi…are și el greutăți acasă. Păi…lasă mă, că nu s-o face gaură în cer! Păi… nu putem fiindcă e șoferul șefului. O complicitate „garnisită” bine cu (iar) prejudecăți pornind de la pierderea prietenului până la pierderea locului de muncă, tocmai fiindcă vreunul dintre ei s-ar fi hotărât să respecte legea. Mie mi se pare că, de fapt, orice apropiat al acestui individ din cadrul serviciului, nu și-a pus nici un moment problema să divulge ceea ce observase, constatase, știa. Și asta ne aduce din nou la primul motiv: o castă cu regulile ei căreia nu (prea) îi pasă de ceilalți. Când, de fapt, rolul ei este acela de a-i păsa de ceilalți, de LEGE și nu de prieteni și prietenii sau interese.

Uneori mă întreb cum rezistă acolo, în castă, polițiștii care nu se înregimentează acestor favoruri, „reguli” și privilegii? Oare rezistă? Oare există? Oare sunt mulți? Oare putem să avem încredere că ei, într-adevăr, rezistă pentru a apăra cetățenii și legea? Sau, cu trecerea anilor, se lasă și ei acaparați? Câți or (mai) fi, de fapt?

Pentru că, la cum merg lucrurile în Poliția Română avem, cel mai des, doar afirmații cum că „nu toți polițiștii sunt așa”, „să nu generalizăm”, „cei mai mulți sunt profesioniști”, etc., dar dovezi? Nu, de-astea nu avem.

Și eu m-am săturat de afirmații fără nici o acoperire. Nu de alta dar și în sănătate sunt profesioniști și murim cu zile, și în învățământ sunt profesioniști și avem rate dramatice de picați la examenele finale și în…Bangladesh totul e bine și, se pare, ne-au depășit.


 

[1] http://www.ziare.com/victor-ponta/plagiat/ce-este-demisia-de-onoare-si-de-ce-fug-de-ea-politicienii-romani-interviu-cu-mircea-kivu-1340687

[2] Cunoscut sociolog, Mircea Kivu a recunoscut că a colaborat cu Securitatea comunistă, deci poate e cazul să-l credem dacă, până și un colaborator al securității știe ce e „demisia de onoare”.

[3] Și asta era, și încă mai este, o expresie înrădăcinată.

[4] cástă sf [At: DEX2 / Pl: ~te / E: fr caste] 1 Grup social închis și strict delimitat prin originea comună, prin profesiunea și prin privilegiile membrilor lui, în care este împărțită societatea în India și în alte țări orientale. 2 (Pgn) Grup social închis care își păstrează privilegiile și interesele (egoiste). 3 (Îs) Spirit de ~ Spirit îngust, exclusivist.

[5] Din articolul „Cutremur în Poliţie. Peste 20 de poliţişti au fost daţi pe mâna procurorilor în cazul poliţistului violator. Şeful Poliţiei Capitalei şi-a dat demisia” http://adevarul.ro/news/eveniment/cutremur-politie-politisti-fost-dati-mana-procurorilor-cazul-politistului-violator-1_5a58e960df52022f75717f69/index.html

 

A murit înainte de a trăi

            De mult vreau să scriu rândurile de mai jos dar….cred că nu le venise timpul. Și uite că timpul le-a venit. Tocmai acum când un senator al României (Șerban Nicolae) s-a gândit să jignească prin cuvintele lui tot ceea ce a însemnat demnitatea, onoarea, lupta și viața unor oameni. Cu alte cuvinte a aruncat la coșul de gunoi, în doar câteva fraze, viețile a sute, mii de oameni care îi sunt net superiori, fie și numai prin faptul că au murit pentru țară. Adică nu au luat bani ca să servească țara ci și-au dat viața pentru ea, uneori fără să știe pentru ce luptă.

Bunicul meu

Augustin Spiridon_foto blurata2

Augustin Spiridon în haine militare

De când mă știu, mai bine zis cam de când am început să ascult și să înțeleg realitățile lumii care ne înconjoară, de atunci știu și că bunicul meu din partea mamei a murit pe front, undeva pe lângă Odesa, la doar câteva luni după ce a ajuns acolo, adică în 1941. Nici nu știam ce e frontul când am aflat asta. Amintirile bunicii mele erau deja șterse (trecuseră cam 20-25 de ani de atunci) și nu am putut să aflu mai multe amănunte. Își amintea totuși că fratele ei (cu care îi plecase soțul la război) a adus înapoi de pe front sumanul cu care fusese îmbrăcat și în care pusese o mână de țărână de acolo, din locul pe care murise, pentru a-l putea îngropa, într-un fel, creștinește, în cimitirul din sat. El a fost unul dintre cei 17.792 de morți ai bătăliilor care s-au dat din august până octombrie pentru Odessa.

Mama mea, deși foarte mică la data întâmplărilor, păstrase vie o altă amintire care a bântuit-o toată viața: ziua în care tatăl ei a primit ordinul de încorporare. Era vara lui 1941 și ea avea doar 4 ani. Tocmai se jucau amândoi în curte, iar tatăl o purta în spate. E puțin spus că își adora tatăl, îl diviniza. De acolo, din brațele tatălui, a văzut cum poștașul i-a înmânat o hârtie scrisă cu litere negre, pe care el, Augustin Spiridon, o citea cu atenție. Asta era ultima ei amintire, amintire care îi va frânge sufletul toată viața. Viața lui de-abia începuse dar destinul se așeza deja contra. Își întemeiase o familie destul de târziu, după normele satului de atunci, dar era plin de speranță. Avea o soție frumoasă și harnică, 2 copii (fete), un copil îi murise deja la doar un an de viață și muncea să le întrețină fiind agricultor (așa apare în actul de dotă pe care a primit-o de la tatăl său). Nu a mai apucat să facă nimic din ceea ce își propusese. Frontul rusesc l-a doborât. Bomba care l-a ucis pe el a căzut la doar câțiva metri de cumnatul lui care a supraviețuit, s-a întors acasă, și-a văzut băieții crescând și familia împlinindu-se. El, în schimb, a căzut (o „metaforă” cam aiurea pentru morți) pe front, în luptele de la Dalnik, Odessa.

Nimeni de atunci nu i-a adus nici un omagiu (nu mă refer la practicile religioase ale familei și rudelor), nu i-a pomenit numele, nu figurează pe undeva. În fond, familia mea știe doar că a murit, iar bunica a primit un certificat de deces (de fapt, un „certificat de moarte”) abia în 1961, adică la 2 decenii de la moartea lui. Probabil că actele lor, inclusiv acest certificat (dacă a existat fizic), se pierduseră în vâltoarea războiului și a trecerii trupelor: mai întâi nemții apoi rușii. Nu știm unde îi este îngropat trupul sau…dacă l-a îngropat cineva. Nu știm dacă rămășițele lui nu au rămas cumva împrăștiate acolo pe câmpul de luptă. Noi, familia, nu știm nimic.

Acum vreun an, pe 25 octombrie 2016 am citit în presă că ostașii români morți în bătălia de la Cotul Donului, vor fi reînhumați într-un cimir nou iar acum câteva săptămâni am văzut cum ostașii noștri au fost reînhumați, acolo departe de țară, în cutii de carton…fiindcă? Armata nu are bani? Sau fiindcă vreun secretar de stat nu știe nimic despre cinstirea eroilor? Așa se face că mi-am (re)amintit constant de bunicul a cărui soartă nu am aflat-o cu exactitate niciodată. Poate undeva are un mormânt, poate cineva îi (mai) cinstește numele, poate cineva îi aprinde o lumânare…Măcar atât…Nu știu… Greu însă de crezut!

Lucrând la un arbore genealogic al familiei mele m-am gândit să trimit câteva scrisori pe la arhivele armatei să aflu dacă, într-adevăr, cineva cunoaște soarta tânărului țăran care avea doar 34 de ani când a murit fără să știe de ce o face.

P. S. Tot perseverând în căutările mele am dat, în cele din urmă, peste un site dedicat eroilor buzoieni morți în luptele ce s-au dat în ultimele războaie cam peste tot în România și unde au murit mulți ostași. Se numește „Buzăul eroic”  adresa:  https://buzauleroic.wordpress.com/

Cultul eroilor

Aici, pe acest site, am găsit informații pe care ar fi trebuit să le aflu din arhivele militare și/sau civile. Nu există însă așa ceva în România sau, mai bine zis există dar cu multă birocrație și fără transparență. Ca să afli totuși date despre soldații români morți pe câmpul de luptă trebuie să faci o mulțime de demersuri, să trimiți acte, să cauți…să… Cei care au avut răbdarea și perseverența să facă aceste cercetări sunt niște oameni deosebiți și merită toate mulțumirile. 

Așa am aflat că singurul loc unde țăranul de 34 de ani, plecat să apere Odesa, Dalnik-ul și România, are o mențiune mică și aproape neînsemnată, într-o listă de alți eroi morți pe câmpul de luptă e la Mătești. Acolo e, la nr. 71 pe pe lista celor căzuți în luptă în satul Mătești, comuna Săpoca, județul Buzău.  Monumentul, aflat în curtea bisericii din Mătești, ca un  obelisc, „adăpostește” numele amalgamate ale celor ce și-au dat viețile pentru țară. Cel puțin așa credeau. Acolo, pe placa aceea rece și ștearsă figurează Spiridon Augustică. Scurt ca și viața lui. Nici măcar nu se știe când, de ce a murit, în ce război a luptat. Doar că a murit și e trecut în rândul eroilor. 

WhatsApp Image 2017-07-20 at 16.34.16

WhatsApp Image 2017-07-20 at 16.34.19

Conștiința a învins!

 

fb-cover

Gabriel Liiceanu. Citat.

Ne-au trebuit 27 de ani dar am învins: românii au din nou puterea de a-și asculta conștiința și de a renunța la orice fel de mită în favoarea principiilor.

Mulți au privit cu reală mânie, cu furie chiar, la Silviu Brucan pe când profețea că ne trebuie 20 de ani să ne deșteptăm. Timpul a trecut și i-a dat dreptate. Spălarea de creiere nu e ceva ce poate fi vindecat cu medicamente și nu se face cu 100 de lei la salariu deși a reușit vreo 27 de ani. Trebuie să treacă o generație, măcar o generație, pentru ca cetățenii să reînvețe a-și asculta propria conștiință. Și uite că a trecut!

Guverne peste guverne, partide vopsite în alb imaculat, parlamentari de 2 bani, baroni de județe, miliardari de carton și hoți fără nicio frică erau cât pe-aici să reușească ce nu reușise comunismul în 50 de ani: să frângă rezistența românilor. Dar, cum spuneam într-o altă postare pe facebook, trebuie să (re)învățăm să ne reinventam, să redevenim creativi. Și cei 150.000 de români din piața Victoriei din 4.02.2017 au simbolizat cu forță tocmai asta.

Când ai ajuns la stadiul de a nu mai cere guvernanților să-ți (mai) dea ceva la salariu ci să respecte legea și constituția țării, să nu te considere idiot votându-și propriile legi cu gândul să-și asigure scaunele și nu binele țării și al cetățenilor ei, când poți să manifestezi pașnic și să rămâi ferm în principii fără a te debusola la fluturarea unui „os” prin fața ochilor, atunci ai învins ca om.

Și de data asta nici ultrașii nu au avut efectul scontat. Temutele coctailuri Molotov au rămas fără „obiectul muncii” fiindcă cei care le manevrau nu au înțeles că exisă ceva mai presus de provocări: conștiința.

Liiceanu avea dreptate și în urmă cu mulți ani când se referea la „încremenirea în proiect”, Comunismul este societatea care garantează prostia ca încremenire în proiect. Garanţiile sunt instituţionale: există o instituţie care veghează prostia şi care sancţionează orice abatere de la încremenirea în proiect: poliţia politică. Există instituţia propagandistului de partid care este agentul prostiei ca încremenire în proiect; prostia se învaţă, este predată, ea cuprinde masele. Învăţământul politic, generalizat, este un antrenament permanent în spaţiul prostiei ca încremenire în proiect. Toată lumea încremeneşte în Proiect, deci toată lumea este prostită. Scleroza societăţii comuniste este totală.”[1] Și asta au încercat toți (fără excepție) să facă cu românii în ultimii 27 de ani.

Adrian Năstase fără mătușa Tamara

Culmea e că niște indivizi marcanți (doar din perspectivă mediatică) ai acestui neocomunism ies acum, cu un tupeu  de nedescris, să facă declarații. Adrian Năstase scrie filozofico-pragmatic pe blogul lui despre cele 2 Românii uitând total că a contribuit din plin la scindarea României. Să ne amintim doar (!)de „expunerea indecentă” a casei personale cu adevărate valori în tablouri și mobilă veche în timp ce un sfert dintre cetățenii ei trăiau sub limita sărăciei. Și nimeni nu l-a întrebat cum le-a achiziționat. Pardon! Uitasem de celebra mătușă Tamara cu care (crede că) ne-a prostit! Și pe judecători.

Ion Iliescu care nici mineri n-a incitat, nici …

Și mai iese la rampă și Iliescu cu niște declarații tupeiste și care seamănă izbitor cu pumnul în masă al comuniștilor sau cu manipularea mizerabilă când vrei să îndepărtezi atenția de la propria persoană: „Este efectul incitării pe care a făcut-o preşedintele ţării, care în loc să joace rolul de moderator şi om al dialogului, a incitat strada şi a provocat această anarhie la care asistăm cu toţii. Este răspunderea totală a preşedintelui Iohannis şi va trebui să dea socoteală ţării pentru părăsirea rolului care îi revine prin Constituţie – să fie moderator, nu incitator”, uitând total cum  trebuia să fie el moderator între țară/tineri și mineri și s-a transformat într-un incitator de 2 bani chemând minerii la București. Ce-i drept că asta ne-a costat tot pe noi, el rămânând până de curând președintele sărac și cinsitit care nu înțelege de ce e chemat să dea socoteală la tribunal pentru mineriadă.

 Dar Liiceanu are dreptate și acum când: „Într-adevăr şi eu cred că e vorba de o manipulare, dar cei care ne manipulează sunt nişte personaje ascunse în miezul fiinţei noastre. Personajul ăla care ne manipulează pe ăia care ieşim în Piaţă se numeşte conştiinţă. Acest manipulator, în clipa în care vrei să te culci, te întreabă dacă nu crezi că e cazul să nu fii un spectator pasiv la o cabală a hoţiei. Manipulatorul ăsta te ia de gât când te întorci acasă şi te întreabă dacă viaţa ta e în ordine în clipa de faţă. Ăsta e un manipulator care îi animă pe cei din Piaţă şi de care cei care au pus mâna pe Guvern nu au idee, nu cunosc manipulatorul conştiinţei”. 

Nu vom vedea transformarea României prea curând dar deja asta nu mai este important: începutul a fost greu. Însă, lecția pe care au primit-o guvernanții a fost ca o palmă zdravănă peste ochi sau un duș înghețat: să-și revină, să nu se mai îmbete cu apă rece considerând că, dacă 3 milioane de români i-au votat, ei pot să-și facă (din nou) mendrele, pe românește. Nu, ei au fost votați și li s-a acordat încrederea să guverneze, să conducă destinele țării dar trebuie să-și facă datoria față de țară și, mai ales, să asculte. Ar trebui să aibă o mare grijă să nu piardă încrederea votanților și, dacă s-ar putea, să mai câștige și pe alții. Abia atunci s-ar putea prevala, oarecum, de legitimitate.

Dacă țara nu e mulțumită și te atenționează, tu nu depeni ca o moară stricată cum că ești legitim și guvernezi în continuare dictatorial. Nu. Trebuie să asculți și să îndrepți, să iei măsuri și să aplici legi, să trimiți hoții la pușcărie și să asiguri condiții normale pacienților din spitale, să te asiguri că bătrânii nu mor de frig, de foame și de boli, să te lupți ca educația să fie realmente prioritară și nu SSP, SRI-ul, SIE, DIE etc.

Concluzie nu există. Doar o imensă satisfacție că ne-am însănătoșit la cap și vedem bine cine pe cine manipulează.

UPDATE:5.02.2017, ora 16.22. La o căutare pe Google…

abrogare-oug-13-pe-20172

_______________________________________________________________

[1] „Apel către lichele”, 1992