Ce și cum plătim „ca proștii”

În fiecare zi STATUL se vaită că nu are bani. Bugetul e mic PIB-ul a scăzut, salariile stagnează și prețurile o iau razna. Toate marile companii aflate sub oblăduirea statului se întrec în a cere majorarea tarifelor sau „ajustarea” acestora tot în sensul majorării. Nimeni nu iartă pe nimeni fiindcă, nu-i așa?, cine primește ceva de la STAT, trebuie să și plătească, gras și mult. Inclusiv pe cei care, din neglijență, prostie, indolență sau prinși probabil cu cafeluța de dimneață la o bârfă, uită să-și facă treaba. Deloc sau de tot. Da, îi plătim.

Iluminat stradal la ora 12.00Iluminat stradal la ora 12.00_2

Azi, 27 august 2014, ora 12 și ceva în intersecția B-lvd Aerogării cu Șoseaua București – Ploiești, în timp ce așteptam ca semaforul să-și schimbe culoarea roșie, observ că din cerul pe care soarele strălucea la vreo 30 de grade se iveau multe alte „stele” foarte strălucitoare: stâlpii de iluminat public cu ale lor becuri puternice erau aprinse, ziua în amiaza mare, toate și multe. Și probabil că luminau așa de pe la răsăritul soarelui care se petrecuse undeva între 5-6 dimineața, deci consumau cu forță și poftă curentul electric de mai bine de 6 ore.

Ca atare, azi, toți bucureștenii  (sau doar cei din sectorul 1) se vor alege cu o gaură în buget, pe care sigur că nu o vor sesiza dar o vor plăti. Cu vârf și îndesat fiindcă unul/una care are în grijă stingerea iluminatului stradal a stat degeaba la serviciu.

Bucureștiul oribil…

Dacă nu ați reușit să vizitați expoziția deschisă la Muzeul Național de Istorie a României, poate nu ați pierdut nimic fiindcă (din nou) poate ar fi trebuit să ajungeți acolo mergând la pas pe Calea Victoriei. Și asta nu mai pare deloc o plimbare de plăcere în zilele noastre când capitala, care se dorește iarăși „Micul Paris”, devine aproape o oroare pe alocuri.

Ca să încep cu începutul trebuie să spun că mi-am dorit să ajung la expoziția „Comorile Chinei” chiar de când am auzit că s-a deschis. O mulțime de alte probleme m-au împiedicat să ajung acolo până duminică, 28 iulie. Așa că am demarat cu mașina printr-un București aproape pustiu, pe o căldură toridă, până la parcarea din fața Ateneului. M-am hotărât să nu risc găsirea unei parcări lângă muzeu sau blocarea roților de vreo firmă avidă de bani așa că am parcat chiar acolo (parcare autorizată), gândindu-mă că o plimbare pe Calea Victoriei până la Muzeul de Istorie îmi va dezmorți picioarele și îmi va aduce o bucurie în plus. N-a fost să fie așa!

După traversarea parcării (autorizate) pline de gropi în care jumătate din roțile mașinii puteau staționa lejer, am trecut prin fața Palatului Regal. Până aici nimic neobișnuit. Vis-a-vis de Librăria Humanitas, chiar la colțul clădirii  cu fântâni arteziene (cam ce-i lipsește chelului) observ pe trotuar un fragment (enorm) dintr-o cornișă, chiar lângă locul prin care treceam. Mă uit în sus și, cu ochiul liber, constat cam de unde provenea și, în secunda doi, mă îngrozesc la gândul că ar fi putut să pice în orice moment altul, tot de acolo, la fel de mare și greu. Bineînțeles că nu era nici o avertizare și nici vreo porțiune de trotuar închisă.

Îmi continui „plimbarea” privind contrastele care-mi ies în cale. Magazine, cândva elegante, zac închise și în paragină alături de unele deschise și luxoase care prezintă (printre ruine) o gamă largă și variată de ceasuri scumpe sau îmbrăcăminte de care nu te poți atinge cu salariul mediu/minim pe economie. Deși privitul nu costă, face rău să constați că aceste vitrine îți „spun” permanent: „Mai bine nu intra! Nu ai ce cumpăra!”. Trec pe lângă intrările în pasaje constatând cu regret că n-au nimic „îmbietor” ci doar niște mirosuri suspecte și niște ganguri cam întunecate.

Ajung la vechiul magazin de muzică „Yamaha” și-mi dau seama că și el devine o paragină, pe zi ce trece, alături de fostul „Simplon” aflat pe cealaltă parte. „Capșa” nu te îmbie cu aproape nimic și pare că nici nu există acolo. De fapt, nici nu mi-am dat seama dacă restaurantul mai este deschis. Nici nu fac bine alți câțiva pași și mă izbește, în plin și cu forță, imaginea unui om al străzii dormind într-o pilotă murdară, lângă pubela de gunoi aflată pe trotuar (!), chiar în fața sediului, impunător, al BRD și Casei Armatei, în plin centrul capitalei. Și toate astea se întâmplau sub privirele pline de uimire dar iscoditoare ale unui grup de turiști (după aspect păreau scandinavi) care se îngrămădeau să privească și să comenteze  „locatarul” ciudat de pe străzile Bucureștiului.

Traversarea bulevardului Regina Elisabeta trebuia să-mi readucă și optimismul că voi regăsi acel „ceva”  din vechea Cale a Victoriei. Și, într-adevăr, mă întâmpină clădirile de pe colțuri: una renovată și gata să primească ceva magazine elegante, cealaltă o galerie imensă cu articole religioase care străluceau puternic în lumina soarelui de parcă nici un alt material nu putea rivaliza cu aurul (toate păreau proaspăt aurite) când e vorba de odoare bisericești.

Înaintarea pe Calea Victoriei a devenit însă un motiv de oripilare imediat ce am trecut de cele două clădiri și am ocolit o schelă pe care se lucra. Așa am ajuns în fața sediului fostei Bănci Naționale (vis-a-vis de casa de modă Venus), clădire aflată probabil între cele declarate „istorice” (marmură, coloane, grilaje vechi, arhitectură veche, etc.). Banca aflată acolo demult (informații interesante despre această clădire puteți găsi în acest articol: „Palatul Funcționarilor Băncii Naționale, Calea Victoriei, No22” ), și-a închis între timp porțile dar, din nefericire pentru București, s-a transformat într-un imens WC în aer liber. Spre groaza mea, printre coloane, am observat o femeie a străzii care tocmai „utiliza” WC – ul ad-hoc. Peste toate, am simțit cu forță, la cele aproape 45-50 de grade, un miros fetid de urină combinat cu cel de putrefacție. Totul îți întorcea stomacul pe dos și am gândit: cum se poate întâmpla asta vis-a-vis de sediul Poliției Capitalei aflată în renovare după cum menționează pancartele aflate în curte?

Cum poate primăria (generală, de sector) să lase această cruntă mizerie să domine una dintre cele mai elegante artere rutiere, turistice și comerciale din București? Cu ce, Doamne iartă-mă!, se ocupă primarii ăștia? De ce mai plătim chiar parlamentarii? Ei nu trec pe acolo? Dar guvernul? Membrii lui nu trăiesc în București? Sau nu se dau jos nicodată din limuzinele cu aer condiționat (plătite de noi) să meargă pe jos prin oraș?

Am ajuns în cele din urmă la expoziția „Comorile Chinei” și pentru aproape 2 ore am uitat oribila experiență. Cel mai rău m-am simțit când, la ieșire, am văzut coada formată la intrarea în muzeu (lungă, mare, pe vreo 3 rânduri) și am realizat, făcând drumul înapoi, că mulți turiști (străini, români) veneau spre muzeu, străbătând Calea Victoriei pe jos. Mi s-a părut oribil ca într-o țară europeană (că tot clamăm asta peste tot) turiștii sau simplii cetățeni să aibă parte de așa ceva într-o plimbare.

…Bucureștiul cultural

Cele 2 ore la expoziția „Comorile Chinei” nu au fost nici ele lipsite de probleme. Problema cea mai ciudată a fost traducerea indicațiilor aflate sub exponate: din chineză în engleză și apoi în română. Inutil de spus că pe acest parcurs traducerea în limba română a avut cel mai mult de suferit.

IMAG0179IMAG0224IMAG0180IMAG0181IMAG0187IMAG0188IMAG0190IMAG0191IMAG0192IMAG0194IMAG0195IMAG0197IMAG0199IMAG0201IMAG0203IMAG0204IMAG0206IMAG0207IMAG0208IMAG0213IMAG0216IMAG0217IMAG0218IMAG0219IMAG0220IMAG0221IMAG0222IMAG0223IMAG0225

Stiaţi despre Bucureşti?…

1. Bucureştiul este a 6-a capitală ca mărime din UE.

2. Cea mai veche gară în Bucureşti este Filaret 3. Primul drum din Bucureşti a fost Drumul de Lemn, astăzi Calea Victoriei. Calea Victoriei era pavată cu trunchiuri de copaci.

4. Primele omnibuze cu cai au fost inaugurate în Bucureşti în 1840, fiind printre primele oraşe din Europa care aveau astfel de mijloace de transport

5. Cimitirul Bellu era locul preferat al hoţilor de căciuli de blană. Stăteau cocoţaţi pe zid şi le pescuiau din capul doamnelor cu o sfoară şi un cârlig de pescuit. Apoi le vindeau în parcul Tineretului.

6. Intrarea hotelului Novotel este faţada fostului Teatru Naţional. În timpul celui de-al doilea război mondial,  mai exact în 26 august 1944, s-a urmărit de catre aviatia germana distrugerea Palatului Telefoanelor, bomba însă a ratat ţinta şi a căzut pe Teatrul Naţional.

7. Denumirea veche a parcului Cişmigiu era balta lui Dura Neguţătorul, dar în 1779 Alexandru Ipsilanti pentru a organiza mai bine aprovizionarea cu apă a oraşului porunceşte să se construiască o cişmea spre ieşirea Ştirbei Vodă de astăzi.

8. Numele străzii Lipscani provine de la oraşul Leipzig din Germania , lucru ce aminteşte de viaţa comercială extrem de dinamică a Valahiei.

9. Oraşul Bucureşti este desemnat capitală a Ţării  Româneşti în 1659 de către domnitorul Gheorghe Ghica.

10. Între 1798 şi 1831, populaţia Bucureştiului se dublează. Recensământul din 1798 număra puţin peste 30 mii de locuitori, în timp ce 33 de ani mai târziu se ajunge la 60.587 locuitori. Între 1948 şi 1992 populaţia Bucureştiului a sporit cu peste 1 milion de locuitori, de la 1.025.000 la 2.067.000. La ultimul recensământ, numărul de locuitori ai oraşului a fost 1.929.000.

11. Peste 20 de biserici şi aşezăminte monahale au fost distruse, parţial sau total, în perioada comunismului. Dintre cele mai vechi amintim: Biserica Crangaşi (1564), Biserica Albă- Postăvari (1568), Mânăstirea Mihai Vodă (1591) şi altele.

12. Bucureştiul este înfrăţit cu 9 oraşe din întreaga lume. Cele mai importante sunt Beijing , Atlanta , Budapesta sau Hanovra.

13. Palatul Telefoanelor din Bucureşti a fost construit între 1929-1934 în stilul zgârie-norilor americani şi a fost până în anii ‘70 cea mai înaltă clădire din Bucureşti.

14. Unul dintre cele mai cunoscute preparate culinare  româneşti – mititeii – au fost inventați la sfârşitul secolului al XIX-lea de Iordache Ionescu, proprietarul restaurantului supranumit “La o idee”, care se afla pe strada Covaci. Numele le-a fost dat de ziaristul, pamfletarul şi umoristul N.T. Orăşanu, care a compus lista de bucate într-un mod original, pâinea numind-o  “o abodanță”, gheața – “cremă de Siberia”, scobitoarea – “o baionetă”, țuica – “o idee”. Cârnații mici au fost numiți “mititei”, atunci când, fiindcă se terminaseră mațele pentru cârnați, Ionescu a folosit doar carnea amestecată cu bicarbonat de sodiu, făcând cârnați mai mici şi fără înveliș. Aceştia au fost un succes. …"Sic transit gloria mundi" n.a

Balta Alba – Aici se afla o groapa de var unde in vremea lui Caragea se topeau cadavrele ciumatilor. Cand ploua, locul devenea o balta. Alba.

Baneasa – Nevasta banului. In cazul de fata, ea era nevasta banului Dimitrie Ghica.

Berceni – Francisc Rákóczi al II-lea pleaca la turci (nici el nici turcii nu se intelegeau cu Habsburgii, iar asta ii facea prieteni). La fel procedeaza si o parte din apropiatii lui Rákóczi. Mai exact o ceata de husari condusi de groful Miklós Bercsényi. Nu stiu daca au stat doar ca sa-si traga sufletul ori s-au oprit de tot, cert este ca, undeva la sud de Bucuresti, husarii Berceni au luat o pauza.

Colentina – Probabil e doar o legenda (asemanatoare cu legenda numelui Bucurestilor). Astfel, Colentina vine de la "colea-n-tina" – cu referire la locul baltit unde Matei Basarab i-ar fi urlat pe turci intr-o batalie. O vreme s-a numit si "Olintina".

Cotroceni – Numele ii vine de la "a cotroci", "cei care "cotrocesc". Un vechi regionalism care inseamna "a cotrobai", "a scotoci", "a scormoni".

Crangasi – Etimologia este evidenta. Candva aici era o prelungire din Codrul Vlasiei – un crang. Aici traiau, normal, crangasii.

Damaroaia – aceasta mosie parcelata a apartinut boieroaicei Maria Damaris.

Dealul Spirii – Dupa numele doctorului Spiridon Kristofi (de i se mai zicea si "Spirea"), care a ridicat in 1765 pe Dealul lupestilor o biserica (Spirea Veche).

Dristor – vine de la breasla piuarilor care si-au avut satul in aceasta parte a Bucurestilor. Asezarea mesterilor piuari care se numeau «darstari», «darsta» fiind piua din piatra folosita la fabricarea postavului si dimiei. Piuarii fabricau «darste» si pentru sutele de mori de pe cursul Dambovitei, care timp de sute de ani au fost prezente cotidiene, de mare relevanta economica pentru targul Bucurestilor.

Drumul Taberei – Tudor Vladimirescu intrand in Bucuresti pe la vest in anul 1821, isi aseaza aici tabara de panduri.

Ferentari – paradoxal, Ferentariul are cea mai rafinata origine a numelui: vine din latina (!!!!) "Ferentarius" – Soldat din infanteria usoara a legiunilor romane. Dupa unele opinii, aici s-ar fi aflat campul de exercitii al ferentarilor din oastea lui Mihai Viteazul.

Floreasca – dupa numele boierilor care au stapanit locurile respective: Florestii.

Ghencea – Din turca vine. Pe vremea fanariotilor, Ghenci-aga era seful arnautilor din garda domneasca. Aici s-a ridicat o biserica. Biserica era a Ghencei.

Giulesti – O proprietate boiereasca: a Julestilor.

Lipscani – din slava – Lipsk, Lipsko ("locul cu tei"). Acest "loc cu tei" este Leipzig (Lipsca). Negustorii veniti in Bucuresti cu lucruri aduse de la targul din Leipzig se numeau, evident, Lipscani.

Militari – In secolul 19 aici era zona de instructie militara, probabil si o garnizoana. O vreme a functionat aici "Pirotehnia Armatei".

Pantelimon – isi ia numele dupa Manastirea Sf. Pantelimon. In greaca "pan" inseamna "tot" si "éléïmon" inseamna mila. Panteleimon = cel milostiv, intreg-milostivul.

Rahova – Aici e simplu. Numele e relativ nou si vine de la Calea Rahovei una dintre cele cinci artere botezate in secolul 19 spre aducere aminte a Razboiului de Independenta: Calea Grivitei, Calea Plevnei, Calea Rahovei, Calea Victoriei si Calea Dorobantilor.

Salajan – Un nume si mai nou. Nu vine de la Salaj, ci vine de la Leon Szilaghi cunoscut si sub numele de Leontin Salajan.

Titan – isi ia numele de la fabrica de ciment "Titan" construita la inceputul secolului XX.

Vitan – De la D. Papazoglu aflam ce-i ala un vitan: "În ocolul orasului, spre nord, este câmpia Vitanului, unde vitele orășenilor îsi aveau pasciunea".

PS Nici eu nu știam dar am primit pe mail.