„Unirea” face „dezbinarea” sau „Cu ochii pe Scoția”

„Uniunea Europeană (abreviat UE) este o uniune economică și politică, dezvoltată în Europa, ce este compusă din 28 state. Originile Uniunii Europene se trag de la Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO) și din Comunitatea Economică Europeană (CEE), formată din șase state în 1958. În anii următori Uniunea Europeană s-a lărgit prin aderarea unor noi state membre și și-a crescut puterea prin adăugarea de domenii economice, sociale și politice în abilitățile sale. Tratatul de la Maastricht a înființat Uniunea Europeană sub prezenta denumire în 1993. Ultima amendare a bazelor constituționale ale UE a fost Tratatul de la Lisabona, care a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009.” Am citat din pagina dedicată subiectului pe http://ro.wikipedia.org/wiki/Uniunea_European%C4%83.

E mai mult decât sigur că în afara celor 2 comunități economice de la care a plecat UE, Statele Unite ale Americii au funcționat ca un fel de ideal pentru Europa care nu era o uniune, probabil și,  mai ales, în „viziunea” unor lideri europeni cărora nu le mai „ajungeau” propriile țări. Nu cred că era ușor de înghițit pastila cu „cel mai puternic om de pe planetă” când se vorbea (și se vorbește încă)  despre președintele Americii, oricare ar fi fost el.

Deși considerată „Bătrâna Europă” și model pentru America, deși vizitată de tot mapamondul ca un loc în care aveai ce vedea, ce învăța, pe unde te plimba, ce admira, Europa nu era total mulțumită de propriul drum. Așa s-a născut UE.

Din nefericire „lupta” pentru Uniunea Europeană avea în ea germenii pentru dezbinare fiindcă nu toată uniunea a înțeles de ce e bine (că poate nu era foarte bine, crâcneau unii), economic vorbind, să fim uniți (vezi chiar exemplul UK, Suedia și Danemarca care nu au acceptat moneda unică). Nu toată uniunea a înțeles de ce e bine să călătorim fără vize și să avem o monedă unică (că poate nu ne place și dorim să fim mai naționaliști, crâcneau alții). Nu tot europeanul aflat în Uniune a acceptat Uniunea și asta o demonstrează majoritățile care au votat „pentru”. S-a întrebat oare cineva ce se întâmplă cu minoritățile care au votat „împotrivă” sau doar s-au abținut?

Există și astăzi țări care doresc să intre în UE, dar există și unele care nu doresc deloc asta, exemplul Norvegiei fiind unul clasic deja cu respingerea intrării prin 3 referendumuri.

Din 1993 și până astăzi UE nu a avut de oferit prea multe simplilor cetățeni ai statelor membre fiindcă înainte de a primi ceva, trebuie să dai. Gratis nu există. Din momentul în care ai intrat în UE trebuie să demonstrezi că vrei să fii acolo, așa că trebuie să contribui financiar la dezvoltarea ei. Situația s-a înrăutățit de la adoptarea monedei unice și cetățenii multor țări au fost de părere că moneda unică le-a scumpit viața sau chiar i-a sărăcit.

Nici în alte domenii lucrurile nu stau mai bine: economic vorbind țările sărace ale UE nu s-au „îmbogățit”, iar țările bogate și-au văzut de bogăția lor. Sigur, cetățenii pot alege unde să locuiască, unde să învețe, unde să călătorească, dar nu fără sacrificii și nu fără probleme. Terorismul a schimbat și mai mult fața Uniunii fiindcă, nu-i așa?, ecourile unor atentate și frica față de ele s-au propagat rapid în toată prin toate „colțurile” ei.

În timp ce Uniunea a pornit pe un drum propriu, minoritățile care nu votaseră „pentru” au devenit la nivel european o… majoritate destul de puternică. O „majoritate” care, iată, încearcă azi să iasă din UE (sau poate doar din țara proprie) prin referendumuri de independență. E aproape o mișcare ce a cuprins toate punctele cardinale: Scoția, Irlanda de Nord, Catalania, Țara Bascilor, Alsacia și Lorena, Corsica, Tirolul de Sud, Crimeea, Flandra, Transnistria, chiar așa-zisul ținut secuiesc din Transilvania, etc. Mai vocali sau mai tăcuți,  cetățeni și politicieni, oameni de cultură sau doar simpli votanți, încearcă să iasă…undeva, în afară. Poate că nu e lipsit de interes să vedem ce hartă publica „Express Gazeta” din Rusia în 2012 pentru 2035: http://www.realitatea.net/harta-europei-in-2035-reflectarea-viselor-si-frustrarilor-rusiei_1456998.html.

Dacă se dovedește reală ea va schimba total fața Uniunii și am putea chiar să ne întrebăm: care Uniune? 

Globalizarea își spune cuvântul atunci când nici n-ai gândi și așa se face că referendumul de azi (18.09.2014) pentru independența Scoției a schimbat rapid datele problemei separatismului din toată Europa, separatism care nu mai pare deloc imposibil, așa cum încearcă să ne convingă liderii țărilor implicate. Toți ochii sunt ațintiți pe rezultatele acestui referendum care, în situația unui  majoritar „DA”, ar putea declanșa un adevărat tsunami în Bătrâna Europă,  fără ca UE să mai poată face ceva.

Întrebarea care se pune este: Ce poate face o țară/stat  împotriva propriilor cetățeni dacă aceștia nu mai doresc să fie cetățenii țării respective ci vor să aibă o altă țară, a lor? Niște răspunsuri ar exista dar mi-e teamă că ele vin din zona în care, dată fiind situația, cetățenii respectivi (mulți probabil) încalcă CONSTITUȚIA și sunt pasibili de pedepse aspre. Să fie oare acesta răspunsul? Pedepsele? Este asta o viziune demnă de secolul în care trăim? Devin acei separatiști infractori? De ce nu se pot modifica constituțiile? Este acesta un semn de gândire vizionară sau retrogradă? Să ne amintim că nici Constituția țării noastre nu a fost votată în unanimitate. Iată câte întrebări naște un referendum în Scoția.

Notă: Imaginea hărții Europei în 2035 a fost preluată de pe site-ul http://www.certitudinea.ro/

Posted by Criss on septembrie 18, 2014

https://totulerelativ.wordpress.com/2014/09/18/unirea-face-dezbinarea-sau-cu-ochii-pe-scotia/