Cu demisia pe onoare sau invers

Demisia pe onoare

Cu demisia pe onoare sau invers

„Şeful Poliţiei Capitalei Nicu Dragoş Orlando şi adjunctul său, Marius Eugen Ştefan, şi-au înaintat demisia de onoare”, scrie negru pe alb în articolul pe care-l voi cita mai jos.

Într-un interviu de acum vreo 3 ani[1] cu Mircea Kivu[2] acesta dădea o definiție a demisiei de onoare: „Eu cred așa: demisia de onoare e gestul pe care-l face un demnitar atunci când recunoaște că, indiferent dacă poate fi găsit direct vinovat sau nu, undeva în subordinea sa s-a petrecut un fapt grav. Chiar dacă nu există vinovăție directă, neputința de a împiedica fenomenul respectiv trebuie să ducă la demisia de onoare.” Eu aș adăuga că, pentru a-ți da demisia de onoare, în primul rând trebuie să existe onoarea – „Integritate morală, probitate, corectitudine; demnitate, cinste.”- DEX. Acest cumul de trăsături ale persoanei nu poate fi ceva ce presupui ci ceva ce să fi fost probat de nenumărate ori înainte.

Să stabilim ceva: nu cred în nici o demisie de onoare din Poliția Română. Nu cred pentru că nu e adevărată, adică în spatele ei nu stau oameni ale căror argumente să fie bazate pe principii, pe etică și morală așa că, sub nici o formă, astfel de demisii nu pot fi „de onoare”. Și mai e ceva, ar fi fost „de onoare” dacă în secunda „doi” de când s-a aflat ce a făcut polițistul pedofil, fiecare șef și coleg s-ar fi simțit oripilat că a dosit informații despre el sau că nu a avut habar că un astfel de specimen există în subordinea sa și, deci, nu și-a făcut datoria așa cum ar fi trebuit față de țară, cetățeni și de LEGE. Da, atunci ar fi fost demisii „de onoare”. Altfel sunt niște demisii de doi bani și doar fiindcă respectivii sunt oripilați la gândul că ….vremea lor s-a dus, că privilegiile lor s-au terminat, că lumea îi va arăta cu degetul, că vor fi pe prima pagină a ziarelor de scandal. De-asta, și nu fiindcă erau oameni cu principii. De demisia d-nei Carmen Dan nici nu cred că trebuie să mai vorbim. Cum să declari, pueril, că guvernul e politic și nu poți s-și dai demisia?

Să nu credem cumva că aceste așa-zise „demisii de onoare” îi vor împiedica pe viitor să facă la fel. Nu, nicidecum. Vor alege să stea pe margine o perioadă, să se dea la fund, să își facă concediile prin insule mici și luxoase sau pe la tropice, pe unde nu îi caută nimeni, după care vor reveni în forță acuzând că „statul paralel”, Soros sau cine știe ce implicații politice la nivel înalt i-au detronat. Altfel ei erau curați ca lacrima și chiar și-au dat „demisia de onoare”. Și, în fond, chiar folosirea acestei expresii, „demisia de onoare”, îi avantajează tot pe cei care au stat degeaba pe o funcție gras plătitiă din taxele cetățenilor fiindcă asta dă impresia că cei care-și dau demisia chiar au onoare, deci cumulul calităților pe care le enumeram mai sus.

În altă ordine de idei abia acum, odată cu acest scandal al pedofilului polițist, iese la iveală (exact ca uleiul la suprafața apei) o mentalitate pe care o cunoaștem cu toții dar căreia, probabil, nu i-am dat importanță. Și nu i-am dat importanță fiindcă ea vine (cum spunea o invitată la o televiziune de știri, ieri) din niște vremuri (comunismul e cel care a pervertit în mare măsură normalul transformându-l în anormal) în care copiii nu spuneau părinților că au fost agresați sexual, iar părinții nu reclamau la poliție fiindcă „era rușine”. Cu alte cuvinte agresiunea sexuală nu era o rușine (pentru agresor) dar celui agresat trebuia, obligatoriu, să-i fie rușine. Și mai grav era dacă erai părintele copilului agresat sexual fiindcă, sub nici o formă, nu puteai să reclami asta la poliție…ca să te „faci de rușine”[3]. Adică să te „faci de rușine” în fața polițiștilor (milițieni pe atunci) care, sigur, ar fi râs sau și-ar fi bătut joc de cel care reclama.

Acum, urmărind și tot urmărind, fel și fel de emisiuni și aflând antecedentele grave ale polițistului Eugen Stan (între 2009 – 2018), trebuie să spun, cu o certitudine de 99,99%, că nimeni nu s-a gândit să-l trimită pe polițistul pedofil după gratii din cel puțin 2 motive care, deși par superficiale acum, în secolul XXI, au o foarte mare putere asupra minților noastre înecate, să zic întunecate?, în/de prejudecăți:

  1. O mentalitate de castă[4] (clar a bărbaților, să fim înțeleși!) în care se încadrează toți polițiștii fără excepție chiar dacă nu toți sunt membrii cu adevărat ai castei. Asta îi face puternici chiar dacă fac asta în detrimentul celor pe care trebuie să-i apere. Tot mentalitatea asta (care nu exclude femeile polițiști dar…nici nu le include) îi face aroganți. Nimeni nu știe mai bine ca ei ce e și cum e cu colegul care nu pare tocmai apărătorul dreptății…Ea stă și la baza anchetelor superficiale, cercetărilor de suprafață sau interogatoriilor la…„masa tratativelor” și nu pornind de la dovezi. În extrem de rarele ocazii în care „drumurile” mele s-au intersectat cu polițiști de orice fel nu am reușit să remarc nici pe departe că polițistul era acolo ca să mă apere sau să mă îndrume ci doar ca să demonstreze cât e de bine să fii polițist și să poți (musai) să le arăți și altora asta. Casta polițiștilor are și ea regulile ei (egoiste, aș zice) și cred că nu există om/cetățean care să nu le fi observat. Serviciul lor e un loc unde toți se apără unii pe alții, devin prieteni, se încuscresc și așa ajung să nu le mai pese de lege ci de ….prietenie. Plus că prietenul e și colegul de pahar la birtul din colț (doar o expresie dar știm cu toții că așa e) sau nevasta lui e prietena soției deci, nu poți să o superi sau…„n” situații pe care nu pot să le enumăr. Dacă se mai nimerește să fie și un șef de la care pică câte ceva în fiecare zi sau îți face favoruri, cu atât mai bine.
  2. Puterea „prieteniei” (sau doar mimarea prieteniei în virtutea apartenenței la castă) e mai sus decât orice lege. Și acum avem și dovezi: peste 22 de polițiști cercetați fiindcă s-au făcut că nu au văzut ce făcea colegul agresor. „După un control intern, peste 22 (și vreo 100 interogați n.n.) de poliţişti au fost daţi pe mâna procurorilor de şeful Poliţiei Române. Sunt bănuiţi că, de-a lungul anilor, l-au protejat pe poliţistului suspectat în 15 cazuri de abuz sexual.”[5] Oare de ce? Păi… e …de-al nostru. Păi…are și el greutăți acasă. Păi…lasă mă, că nu s-o face gaură în cer! Păi… nu putem fiindcă e șoferul șefului. O complicitate „garnisită” bine cu (iar) prejudecăți pornind de la pierderea prietenului până la pierderea locului de muncă, tocmai fiindcă vreunul dintre ei s-ar fi hotărât să respecte legea. Mie mi se pare că, de fapt, orice apropiat al acestui individ din cadrul serviciului, nu și-a pus nici un moment problema să divulge ceea ce observase, constatase, știa. Și asta ne aduce din nou la primul motiv: o castă cu regulile ei căreia nu (prea) îi pasă de ceilalți. Când, de fapt, rolul ei este acela de a-i păsa de ceilalți, de LEGE și nu de prieteni și prietenii sau interese.

Uneori mă întreb cum rezistă acolo, în castă, polițiștii care nu se înregimentează acestor favoruri, „reguli” și privilegii? Oare rezistă? Oare există? Oare sunt mulți? Oare putem să avem încredere că ei, într-adevăr, rezistă pentru a apăra cetățenii și legea? Sau, cu trecerea anilor, se lasă și ei acaparați? Câți or (mai) fi, de fapt?

Pentru că, la cum merg lucrurile în Poliția Română avem, cel mai des, doar afirmații cum că „nu toți polițiștii sunt așa”, „să nu generalizăm”, „cei mai mulți sunt profesioniști”, etc., dar dovezi? Nu, de-astea nu avem.

Și eu m-am săturat de afirmații fără nici o acoperire. Nu de alta dar și în sănătate sunt profesioniști și murim cu zile, și în învățământ sunt profesioniști și avem rate dramatice de picați la examenele finale și în…Bangladesh totul e bine și, se pare, ne-au depășit.


 

[1] http://www.ziare.com/victor-ponta/plagiat/ce-este-demisia-de-onoare-si-de-ce-fug-de-ea-politicienii-romani-interviu-cu-mircea-kivu-1340687

[2] Cunoscut sociolog, Mircea Kivu a recunoscut că a colaborat cu Securitatea comunistă, deci poate e cazul să-l credem dacă, până și un colaborator al securității știe ce e „demisia de onoare”.

[3] Și asta era, și încă mai este, o expresie înrădăcinată.

[4] cástă sf [At: DEX2 / Pl: ~te / E: fr caste] 1 Grup social închis și strict delimitat prin originea comună, prin profesiunea și prin privilegiile membrilor lui, în care este împărțită societatea în India și în alte țări orientale. 2 (Pgn) Grup social închis care își păstrează privilegiile și interesele (egoiste). 3 (Îs) Spirit de ~ Spirit îngust, exclusivist.

[5] Din articolul „Cutremur în Poliţie. Peste 20 de poliţişti au fost daţi pe mâna procurorilor în cazul poliţistului violator. Şeful Poliţiei Capitalei şi-a dat demisia” http://adevarul.ro/news/eveniment/cutremur-politie-politisti-fost-dati-mana-procurorilor-cazul-politistului-violator-1_5a58e960df52022f75717f69/index.html

 

Radu Stroe și așa – zisa „demisie de onoare”…

…sau de ce ar trebui ca noi, cetățenii României, să ne revoltăm când aflăm cum sunt folosiții banii (din taxe și impozite) pentru „propășirea” miniștrilor, secretarilor de stat, directorilor generali, mai –marilor sau mai-micilor funcționari.

În cei 50 de ani de comunism, liderii politici de atunci, conduși cu succes de Moscova și de învățăturile lui Lenin, au „făcut totul” (ce-i drept că au reușit doar parțial, dar îndeajuns de mult) pentru ca orice urmă de cinste, onoare, moralitate, etică, să dispară din principiile oricărui om crescut și educat într-o o societate care, (culmea!) le clama pe toate drumurile și în toate documentele de partid. Nu vorbim aici de excepții sau de cei care au refuzat tacit să se încadreze în „linia” partidului.

…Cum altfel ar fi putut să conducă?

Și aud/văd ieri un efect întârziat al acestor ani: Radu Stroe  care dă declarații presei cum își pune el pe masa guvernului „demisia de onoare” și mai are timp și să mulțumească (tipic comunist) celor care l-au ajutat, dar și celor care l-au criticat.  Care demisie de onoare? Care onoare?

Ca să citez DEX-ul: ONOAREA = „Integritate morală, probitate, corectitudine; demnitate, cinste.” sau „Reputație, prestigiu, faimă, vază. ”

N-am văzut nicăieri la d-nul ministru cele de mai sus și ca să nu mai lungesc vorba n-am văzut la nici un ministru toate astea adunate.

Politicienii noștri oricum nu înțeleg sensul onoarei. Nu înțeleg esența principiului onoarei. Ca să poți spune „îmi dau demisia de onoare” trebuie să fi probat înainte că onoarea ta e mai presus de orice, e un principiu de viață, e ceva ce nu ai putea să încalci nici dacă ți-ar sta „cuțitul la gât”, e ceva pentru care te-ai lupta pe viață și pe moarte și aș putea continua.

Revenind strict la accidentul aviatic care a pus capăt vieții unor oameni care mai puteau să trăiască, d-nul ministru m-ar fi convins, oarecum, că-și dă demisia de onoare dacă ar fi anunțat-o după ce salvatorii[1] au spus, aproape plângând, că au găsit epava, dar „domnișoara”și pilotul muriseră.

Demisia de onoare ar fi însemnat că d-nul ministru și-a făcut rapid un examen de conștiință și a constatat că vina de a nu-i fi găsit la timp îi aparține, chiar dacă aceasta era împărțită cu alți oameni și alte instituții care acționaseră haotic întreaga noapte. Și asta nu fiindcă i-a repetat-o mass-media timp de 3 zile în ureche ci, fiindcă el nu se mai consideră un ministru bun. El e ministrul în al cărui mandat[2] a fost posibilă moartea cu zile a unor cetățeni pentru care el a jurat:

"Jur să-mi dăruiesc toată puterea și priceperea pentru propășirea spirituală și materială a poporului României, să respect Constituția și legile țării, să apăr democrația, drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, suveranitatea, independența, unitatea și integritatea teritorială a României. Așa să îmi ajute Dumnezeu."

După cum se observă cu ochiul liber n-a respectat nimic, n-a adus nicio „propășire”, legile țării au fost aleatorii pentru el și pentru mulți alții, drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor au fost aruncate într-o secundă pe fereastra cabinetului. Așa a fost posibil ca nimeni (din cei plătiți să facă asta) să nu se zbată, pe viață și pe moarte, pentru ca oamenii aceia disperați, plini de răni, aproape înghețați, obosiți și fără speranță, să aibă parte de cel mai bun tratament pe care li-l putea oferi țara într-un astfel de moment.

Așa a fost posibil ca, la 4 zile de la accident, medicul Zamfir să fie acuzat că nu a oferit informații clare, că ROMATSA e singura vinovată, că STS ar fi făcut, dar nu au fost condiții, etc.

Toți cei care lucrează într-un post plătit de stat și au fost implicați în această acțiune ar trebui să-și facă rapid acel examen de conștiință. Încă mai au timp. Singura problemă care i-ar împiedica să facă asta e existența CONȘTIINȚEI.[3]

PS. Sau ar mai putea să ia lecții de simplitate de la țăranii din Apuseni. Vreo 5 ani.


[1] Țărani simpli din munții Apuseni și nu vreo instituție a statului român pentru care și eu plătesc și am plătit taxe grele și impozite.

[2] …care n-a fost numai „lapte și miere”

[3] CONȘTIÍNȚĂ ~e f. 1) Formă de reflectare psihică a realității, proprie oamenilor, produs al activității creierului uman. 2) Capacitate de înțelegere; simț de răspundere; cuget. ◊ ~ morală capacitate de autocontrol și de autoapreciere din punct de vedere moral a acțiunilor săvârșite. Mustrare de ~ părere de rău; remușcare. A fi fără ~ a nu avea scrupule. 3): Libertate de ~ dreptul de a se bucura de o deplină libertate în ceea ce privește convingerile religioase, filozofice etc. [G.-D. conștiinței; Sil. -ști-in-] /<fr. conscience, lat. conscientia Sursa: NODEX (2002)