Cu demisia pe onoare sau invers

„Şeful Poliţiei Capitalei Nicu Dragoş Orlando şi adjunctul său, Marius Eugen Ştefan, şi-au înaintat demisia de onoare”, scrie negru pe alb în articolul pe care-l voi cita mai jos.

Într-un interviu de acum vreo 3 ani[1] cu Mircea Kivu[2] acesta dădea o definiție a demisiei de onoare: „Eu cred așa: demisia de onoare e gestul pe care-l face un demnitar atunci când recunoaște că, indiferent dacă poate fi găsit direct vinovat sau nu, undeva în subordinea sa s-a petrecut un fapt grav. Chiar dacă nu există vinovăție directă, neputința de a împiedica fenomenul respectiv trebuie să ducă la demisia de onoare.” Eu aș adăuga că, pentru a-ți da demisia de onoare, în primul rând trebuie să existe onoarea – „Integritate morală, probitate, corectitudine; demnitate, cinste.”- DEX. Acest cumul de trăsături ale persoanei nu poate fi ceva ce presupui ci ceva ce să fi fost probat de nenumărate ori înainte.

Să stabilim ceva: nu cred în nici o demisie de onoare din Poliția Română. Nu cred pentru că nu e adevărată, adică în spatele ei nu stau oameni ale căror argumente să fie bazate pe principii, pe etică și morală așa că, sub nici o formă, astfel de demisii nu pot fi „de onoare”. Și mai e ceva, ar fi fost „de onoare” dacă în secunda „doi” de când s-a aflat ce a făcut polițistul pedofil, fiecare șef și coleg s-ar fi simțit oripilat că a dosit informații despre el sau că nu a avut habar că un astfel de specimen există în subordinea sa și, deci, nu și-a făcut datoria așa cum ar fi trebuit față de țară, cetățeni și de LEGE. Da, atunci ar fi fost demisii „de onoare”. Altfel sunt niște demisii de doi bani și doar fiindcă respectivii sunt oripilați la gândul că ….vremea lor s-a dus, că privilegiile lor s-au terminat, că lumea îi va arăta cu degetul, că vor fi pe prima pagină a ziarelor de scandal. De-asta, și nu fiindcă erau oameni cu principii. De demisia d-nei Carmen Dan nici nu cred că trebuie să mai vorbim. Cum să declari, pueril, că guvernul e politic și nu poți s-și dai demisia?

Să nu credem cumva că aceste așa-zise „demisii de onoare” îi vor împiedica pe viitor să facă la fel. Nu, nicidecum. Vor alege să stea pe margine o perioadă, să se dea la fund, să își facă concediile prin insule mici și luxoase sau pe la tropice, pe unde nu îi caută nimeni, după care vor reveni în forță acuzând că „statul paralel”, Soros sau cine știe ce implicații politice la nivel înalt i-au detronat. Altfel ei erau curați ca lacrima și chiar și-au dat „demisia de onoare”. Și, în fond, chiar folosirea acestei expresii, „demisia de onoare”, îi avantajează tot pe cei care au stat degeaba pe o funcție gras plătitiă din taxele cetățenilor fiindcă asta dă impresia că cei care-și dau demisia chiar au onoare, deci cumulul calităților pe care le enumeram mai sus.

În altă ordine de idei abia acum, odată cu acest scandal al pedofilului polițist, iese la iveală (exact ca uleiul la suprafața apei) o mentalitate pe care o cunoaștem cu toții dar căreia, probabil, nu i-am dat importanță. Și nu i-am dat importanță fiindcă ea vine (cum spunea o invitată la o televiziune de știri, ieri) din niște vremuri (comunismul e cel care a pervertit în mare măsură normalul transformându-l în anormal) în care copiii nu spuneau părinților că au fost agresați sexual, iar părinții nu reclamau la poliție fiindcă „era rușine”. Cu alte cuvinte agresiunea sexuală nu era o rușine (pentru agresor) dar celui agresat trebuia, obligatoriu, să-i fie rușine. Și mai grav era dacă erai părintele copilului agresat sexual fiindcă, sub nici o formă, nu puteai să reclami asta la poliție…ca să te „faci de rușine”[3]. Adică să te „faci de rușine” în fața polițiștilor (milițieni pe atunci) care, sigur, ar fi râs sau și-ar fi bătut joc de cel care reclama.

Acum, urmărind și tot urmărind, fel și fel de emisiuni și aflând antecedentele grave ale polițistului Eugen Stan (între 2009 – 2018), trebuie să spun, cu o certitudine de 99,99%, că nimeni nu s-a gândit să-l trimită pe polițistul pedofil după gratii din cel puțin 2 motive care, deși par superficiale acum, în secolul XXI, au o foarte mare putere asupra minților noastre înecate, să zic întunecate?, în/de prejudecăți:

1. O mentalitate de castă[4] (clar a bărbaților, să fim înțeleși!) în care se încadrează toți polițiștii fără excepție chiar dacă nu toți sunt membrii cu adevărat ai castei. Asta îi face puternici chiar dacă fac asta în detrimentul celor pe care trebuie să-i apere. Tot mentalitatea asta (care nu exclude femeile polițiști dar…nici nu le include) îi face aroganți. Nimeni nu știe mai bine ca ei ce e și cum e cu colegul care nu pare tocmai apărătorul dreptății…Ea stă și la baza anchetelor superficiale, cercetărilor de suprafață sau interogatoriilor la…„masa tratativelor” și nu pornind de la dovezi. În extrem de rarele ocazii în care „drumurile” mele s-au intersectat cu polițiști de orice fel nu am reușit să remarc nici pe departe că polițistul era acolo ca să mă apere sau să mă îndrume ci doar ca să demonstreze cât e de bine să fii polițist și să poți (musai) să le arăți și altora asta. Casta polițiștilor are și ea regulile ei (egoiste, aș zice) și cred că nu există om/cetățean care să nu le fi observat. Serviciul lor e un loc unde toți se apără unii pe alții, devin prieteni, se încuscresc și așa ajung să nu le mai pese de lege ci de ….prietenie. Plus că prietenul e și colegul de pahar la birtul din colț (doar o expresie dar știm cu toții că așa e) sau nevasta lui e prietena soției deci, nu poți să o superi sau…„n” situații pe care nu pot să le enumăr. Dacă se mai nimerește să fie și un șef de la care pică câte ceva în fiecare zi sau îți face favoruri, cu atât mai bine.
2. Puterea „prieteniei” (sau doar mimarea prieteniei în virtutea apartenenței la castă) e mai sus decât orice lege. Și acum avem și dovezi: peste 22 de polițiști cercetați fiindcă s-au făcut că nu au văzut ce făcea colegul agresor. „După un control intern, peste 22 (și vreo 100 interogați n.n.) de poliţişti au fost daţi pe mâna procurorilor de şeful Poliţiei Române. Sunt bănuiţi că, de-a lungul anilor, l-au protejat pe poliţistului suspectat în 15 cazuri de abuz sexual.”[5] Oare de ce? Păi… e …de-al nostru. Păi…are și el greutăți acasă. Păi…lasă mă, că nu s-o face gaură în cer! Păi… nu putem fiindcă e șoferul șefului. O complicitate „garnisită” bine cu (iar) prejudecăți pornind de la pierderea prietenului până la pierderea locului de muncă, tocmai fiindcă vreunul dintre ei s-ar fi hotărât să respecte legea. Mie mi se pare că, de fapt, orice apropiat al acestui individ din cadrul serviciului, nu și-a pus nici un moment problema să divulge ceea ce observase, constatase, știa. Și asta ne aduce din nou la primul motiv: o castă cu regulile ei căreia nu (prea) îi pasă de ceilalți. Când, de fapt, rolul ei este acela de a-i păsa de ceilalți, de LEGE și nu de prieteni și prietenii sau interese.

Uneori mă întreb cum rezistă acolo, în castă, polițiștii care nu se înregimentează acestor favoruri, „reguli” și privilegii? Oare rezistă? Oare există? Oare sunt mulți? Oare putem să avem încredere că ei, într-adevăr, rezistă pentru a apăra cetățenii și legea? Sau, cu trecerea anilor, se lasă și ei acaparați? Câți or (mai) fi, de fapt?

Pentru că, la cum merg lucrurile în Poliția Română avem, cel mai des, doar afirmații cum că „nu toți polițiștii sunt așa”, „să nu generalizăm”, „cei mai mulți sunt profesioniști”, etc., dar dovezi? Nu, de-astea nu avem.

Și eu m-am săturat de afirmații fără nici o acoperire. Nu de alta dar și în sănătate sunt profesioniști și murim cu zile, și în învățământ sunt profesioniști și avem rate dramatice de picați la examenele finale și în…Bangladesh totul e bine și, se pare, ne-au depășit.

[1] http://www.ziare.com/victor-ponta/plagiat/ce-este-demisia-de-onoare-si-de-ce-fug-de-ea-politicienii-romani-interviu-cu-mircea-kivu-1340687

[2] Cunoscut sociolog, Mircea Kivu a recunoscut că a colaborat cu Securitatea comunistă, deci poate e cazul să-l credem dacă, până și un colaborator al securității știe ce e „demisia de onoare”.

[3] Și asta era, și încă mai este, o expresie înrădăcinată.

[4] cástă sf [At: DEX2 / Pl: ~te / E: fr caste] 1 Grup social închis și strict delimitat prin originea comună, prin profesiunea și prin privilegiile membrilor lui, în care este împărțită societatea în India și în alte țări orientale. 2 (Pgn) Grup social închis care își păstrează privilegiile și interesele (egoiste). 3 (Îs) Spirit de ~ Spirit îngust, exclusivist.

[5] Din articolul „Cutremur în Poliţie. Peste 20 de poliţişti au fost daţi pe mâna procurorilor în cazul poliţistului violator. Şeful Poliţiei Capitalei şi-a dat demisia” http://adevarul.ro/news/eveniment/cutremur-politie-politisti-fost-dati-mana-procurorilor-cazul-politistului-violator-1_5a58e960df52022f75717f69/index.html