De la infracțiuni contra umanității la… mai mult ca tupeul (m.m.c.t.)

Ion Iliescu

Ion Iliescu

Între punerea sub acuzare a lui Ion Iliescu (pentru fapte/ infracțiuni împotriva umanității – adică ceva extrem, extrem de grav) și tupeul de nedescris al urmașilor Ionelei Prodan (nu neapărat rude) se află un drum lung al României care le-a văzut pe toate, inclusiv, mai mult ca tupeul (m.m.c.t.). Ion Iliescu e aproape siderat, consternat, perplexat (nu cred că există cuvântul dar…) că a fost pus sub acuzare și pare că nici nu înțelege de ce. Adică (o fi gândind domnia – sa): ce dacă au murit acolo niște tineri care nu au mai apucat să-și vadă visele împlinite? Eu am făcut totul ca „revoluția ” să reușească. Inclusiv călcatul de cadavre și chematul rușilor. Și asta e …doar așa…ceva ce nici nu ar trebui să intre în discuție. Mai mult ca tupeul e poate prea puțin.

Dar, să nu ne amăgim! Nici nu trecuseră câteva ore de la moartea Ionelei Prodan (Dumnezeu s-o odihnească!) și au început să apară reacții care mai de care mai (le-aș zice) ciudate. Adrian Năstase, știți, pușcăriașul aproape sinucigaș?, s-a gândit că nu se face să sară peste acest moment, ca să nu cumva să-l uite lumea. Drept pentru care, zice Adrian Năstase, „…mai ales, pastrez in amintire imaginea ei – asa cum am vazut-o la televizor – din ziua de 22 iunie 2012, cand, imi povestea Andrei, a venit in fata spitalului Floreasca, unde ma aflam la reanimare, pentru a-mi spune, cu multi alti prieteni, „La multi ani!”. Odihneste-te in pace, Ionela!” Înduioșător, ce să zic?

Eu mă bucur că Adrian Năstase a supraviețuit că altfel devenea martir. Așa e doar un pușcăriaș de rând care ne dă sfaturi (vrem nu vrem) la fiecare emisiune televizată, la fiecare moment important, la fiecare postare pe blogul personal…Nu știu ce ne-am face fără el!

CD_Ionela Prodan_2003

CD Ionela Prodan 2003

Altă reacție ciudată a venit de la George Ivașcu, ministrul culturii care, la moartea unei mari actrițe a scenei românești, Carmen Stănescu, n-a avut nimic de zis (mut ca muții) și nici nu s-a apucat de bocit. Dar acum a avut. Fiindcă, nu-i așa?, trebuie să ne respectăm artiștii! Pe unii mai mult, pe alții mai puțin, pe alții deloc. Departe de mine gândul să devin nerespectuoasă față de Ionela Prodan deși, sincer, nu am fost o admiratoare a ei. Îmi place orice fel de muzică bună, de la cea populară până la rapp și hip-hop dar…nu e cazul să ne dăm peste cap valorile în așa hal încât să ajungem să postăm pe site-ul Ministerului Culturii: “Din nefericire, încă o artistă desăvârşită a acestui popor a părăsit marea scenă a lumii materiale. Aş îndrăzni să spun că atunci când o ciocârlie se opreşte din cântat, tăcerea care urmează are întotdeauna un aer nefiresc. Dar ciocârlia este pasăre: îi este dat să cânte, să încânte, dar se poate şi ridica sus, la cer. Acum, sufletul românesc a adăugat încă o voce de aur în corul îngerilor. Ne înclinăm cu un adânc sentiment de recunoştinţă pentru tot ce a lăsat în urma domniei sale. Condoleanţe familiei şi Dumnezeu să o odihnească în pace! Rămas bun, Ionela Prodan!”, a scris Ivaşcu în mesajul postat marţi pe site-ul MCIN.              (https://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/ivascu-despre-ionela-prodan-ne-inclinam-cu-un-adanc-sentiment-de-recunostinta-pentru-tot-ce-a-lasat.html)

Sunt perefect de acord să faci asta, atâta timp cât arăți același respect tuturor artiștilor care aproape și-au dat sufletul, pentru ca, ceea ce a mai rămas din cultura românească să reziste și să existe. Dar să faci asta doar pentru Ionela Prodan în timp de taci ca peștele atunci când Carmen Stănescu moare, mi se pare o indolență. Sau cum spuneam în titlu: mai mult ca tupeu. Fiindcă la asta am ajuns.

Peste toate se adaugă „reacția” lui Codrin Ștefănescu, marele patriot „naționale”: „…liderul PSD a mărturisit, în direct, la România TV, că în ultima discuţie pe care a avut-o cu Ionela Prodan, artista i-a spus că îşi doreşte o diplomă pentru întreaga carieră..”
adev.ro/p7bx6s

Păi …drept să vă spun toată lumea își dorește medalii și diplome pentru indiferent ce și, mai ales, pentru recunoașterea meritelor (vezi așa-zișii revoluționari). Dacă sunt însoțite și de niște bani consistenți, cu atât mai bine!

Trecând peste toate astea, o medalie, o diplomă, o decorație, trebuie acordată de o instituție, un organism sau o comisie care să constate meritele persoanei fără ca ea să le ceară. E o recunoștere vizibilă a meritelor (care e de presupus că sunt la fel de vizibile) și trebuie să fie o cinste să o primești. După părerea mea cerșitul unei decorații ține de mai mult ca tupeul. Dar…de la Codrin Ștefănescu ne așteptăm pentru că nu sunt sigură că asta a fost într-adevăr dorința Ionelei Prodan. Pe de altă parte și fiica Ionelei Prodan are ceva de zis în această problemă. „Eu sper că toți se vor uni și vor face ceea ce trebuia făcut de foarte multă vreme. Mama a cerut doar o decorație, era mândră de România. Ea își arăta diplomele și medaliile tuturor, nu vreau nimic decât s-o vad că pleacă în mormânt ca o regină, pentru că mama mea a fost o regină și un bun național”, a declarat Anamaria Prodan, la Antena Stars. http://evz.ro/prodan-ionela-anamaria-reghecampf.html

E dreptul fiicei ei să dorească ca mama ei să plece în mormânt ca o regină și probabil mulți dintre noi ne-am dori la fel pentru părinți, indiferent dacă ei au fost „bun național” sau nu. Dar de aici și până la a clama că Ionela Prodan „a cerut doar o decorație” mi se pare tot de domeniul m.m.c.t. Și, cu scuzele de rigoare, cât a trăit, Ionela Prodan nu a făcut niciodată atâta vâlvă câtă văd la moartea ei. Probabil că artista era mult mai modestă decât ne imaginăm și cu mult mai mult bun simț decât încearcă unii să ne-o prezinte. Am vizionat chiar câteva interviuri în care, modest, așa cum îmi imaginam, artista nu făcea deloc paradă de…nimic. Era pur și simplu un om obișnuit care a avut talentul de a cânta.

Toată bălăcăreala asta despre diplome și medalii, distincții și decorații pe care le-ar merita artista Ionela Prodan e pur și simplu circ ieftin (în fond, poate e un circ scump), pentru că în 2002, artista a fost decorată de Președintele de atunci, nimeni altul decât Ion Iliescu, cu „Crucea națională Serviciul Credincios clasa a III-a, „pentru crearea și transmiterea cu talent și dăruire a unor opere literare semnificative pentru civilizația românească și universală” – 29 noiembrie 2002 ,” conform https://ro.wikipedia.org/wiki/Ionela_Prodan.

Dar să vedem cum stăm și cu principiile. „Procurorii au hotărât extinderea şi continuarea urmăririi penale pentru infracţiuni contra umanităţii în cazul fostului preşedinte Ion Iliescu, la data faptelor membru şi preşedinte al Consiliului Frontului Salvării Naţionale (CFSN), pentru acţiuni săvârşite în intervalul 27-31 decembrie 1989, acuzaţii care i s-au adus la cunoştinţă, ieri, fostului şef al statului. Iliescu este găsit vinovat pentru ceea ce procurorii numesc „psihoza teroristă” din decembrie 1989.” http://jurnalul.ro/stiri/politica/ion-iliescu-inculpat-in-dosarul-revolutiei-acuzat-de-psihoza-terorista-772311.html

Deci, un om care astăzi e inculpat pentru infracțiuni contra umanității, a decorat-o pe artista Ionela Prodan. În ce lume trăim? Cât de bine se pot simți urmașii Ionelei Prodan?

P.S. Ionela Prodan, interviu Gazeta de Sud: „Eforturile mele de promovare a valorilor ce ţin de cultura românească tradiţională au fost remarcate şi am primit propunerea de a-mi continua activitatea la alt nivel. În perioada 2001 – 2004, am coordonat în cadrul Ministerului Culturii promovarea culturii tradiţionale. Sunt mândră că, în anul 2003, mi s-a decernat Ordinul Meritul Cultural în grad de Comandor, de către preşedintele României. Ca o încununare a întregii mele activităţi, în 2013, ministrul afacerilor externe de atunci mi-a propus să devin reprezentant special pentru românii de pretutindeni.” http://www.gds.ro/Actualitate/2015-05-09/povestea-unei-copilite-orfane-de-pe-malurile-dunarii-ionela-prodan,-de-la-dabuleni-la-casa-alba/

Q.E.D. despre bunul simț și modestia artistei. 

Reclame

Cu demisia pe onoare sau invers

Demisia pe onoare

Cu demisia pe onoare sau invers

„Şeful Poliţiei Capitalei Nicu Dragoş Orlando şi adjunctul său, Marius Eugen Ştefan, şi-au înaintat demisia de onoare”, scrie negru pe alb în articolul pe care-l voi cita mai jos.

Într-un interviu de acum vreo 3 ani[1] cu Mircea Kivu[2] acesta dădea o definiție a demisiei de onoare: „Eu cred așa: demisia de onoare e gestul pe care-l face un demnitar atunci când recunoaște că, indiferent dacă poate fi găsit direct vinovat sau nu, undeva în subordinea sa s-a petrecut un fapt grav. Chiar dacă nu există vinovăție directă, neputința de a împiedica fenomenul respectiv trebuie să ducă la demisia de onoare.” Eu aș adăuga că, pentru a-ți da demisia de onoare, în primul rând trebuie să existe onoarea – „Integritate morală, probitate, corectitudine; demnitate, cinste.”- DEX. Acest cumul de trăsături ale persoanei nu poate fi ceva ce presupui ci ceva ce să fi fost probat de nenumărate ori înainte.

Să stabilim ceva: nu cred în nici o demisie de onoare din Poliția Română. Nu cred pentru că nu e adevărată, adică în spatele ei nu stau oameni ale căror argumente să fie bazate pe principii, pe etică și morală așa că, sub nici o formă, astfel de demisii nu pot fi „de onoare”. Și mai e ceva, ar fi fost „de onoare” dacă în secunda „doi” de când s-a aflat ce a făcut polițistul pedofil, fiecare șef și coleg s-ar fi simțit oripilat că a dosit informații despre el sau că nu a avut habar că un astfel de specimen există în subordinea sa și, deci, nu și-a făcut datoria așa cum ar fi trebuit față de țară, cetățeni și de LEGE. Da, atunci ar fi fost demisii „de onoare”. Altfel sunt niște demisii de doi bani și doar fiindcă respectivii sunt oripilați la gândul că ….vremea lor s-a dus, că privilegiile lor s-au terminat, că lumea îi va arăta cu degetul, că vor fi pe prima pagină a ziarelor de scandal. De-asta, și nu fiindcă erau oameni cu principii. De demisia d-nei Carmen Dan nici nu cred că trebuie să mai vorbim. Cum să declari, pueril, că guvernul e politic și nu poți s-și dai demisia?

Să nu credem cumva că aceste așa-zise „demisii de onoare” îi vor împiedica pe viitor să facă la fel. Nu, nicidecum. Vor alege să stea pe margine o perioadă, să se dea la fund, să își facă concediile prin insule mici și luxoase sau pe la tropice, pe unde nu îi caută nimeni, după care vor reveni în forță acuzând că „statul paralel”, Soros sau cine știe ce implicații politice la nivel înalt i-au detronat. Altfel ei erau curați ca lacrima și chiar și-au dat „demisia de onoare”. Și, în fond, chiar folosirea acestei expresii, „demisia de onoare”, îi avantajează tot pe cei care au stat degeaba pe o funcție gras plătitiă din taxele cetățenilor fiindcă asta dă impresia că cei care-și dau demisia chiar au onoare, deci cumulul calităților pe care le enumeram mai sus.

În altă ordine de idei abia acum, odată cu acest scandal al pedofilului polițist, iese la iveală (exact ca uleiul la suprafața apei) o mentalitate pe care o cunoaștem cu toții dar căreia, probabil, nu i-am dat importanță. Și nu i-am dat importanță fiindcă ea vine (cum spunea o invitată la o televiziune de știri, ieri) din niște vremuri (comunismul e cel care a pervertit în mare măsură normalul transformându-l în anormal) în care copiii nu spuneau părinților că au fost agresați sexual, iar părinții nu reclamau la poliție fiindcă „era rușine”. Cu alte cuvinte agresiunea sexuală nu era o rușine (pentru agresor) dar celui agresat trebuia, obligatoriu, să-i fie rușine. Și mai grav era dacă erai părintele copilului agresat sexual fiindcă, sub nici o formă, nu puteai să reclami asta la poliție…ca să te „faci de rușine”[3]. Adică să te „faci de rușine” în fața polițiștilor (milițieni pe atunci) care, sigur, ar fi râs sau și-ar fi bătut joc de cel care reclama.

Acum, urmărind și tot urmărind, fel și fel de emisiuni și aflând antecedentele grave ale polițistului Eugen Stan (între 2009 – 2018), trebuie să spun, cu o certitudine de 99,99%, că nimeni nu s-a gândit să-l trimită pe polițistul pedofil după gratii din cel puțin 2 motive care, deși par superficiale acum, în secolul XXI, au o foarte mare putere asupra minților noastre înecate, să zic întunecate?, în/de prejudecăți:

  1. O mentalitate de castă[4] (clar a bărbaților, să fim înțeleși!) în care se încadrează toți polițiștii fără excepție chiar dacă nu toți sunt membrii cu adevărat ai castei. Asta îi face puternici chiar dacă fac asta în detrimentul celor pe care trebuie să-i apere. Tot mentalitatea asta (care nu exclude femeile polițiști dar…nici nu le include) îi face aroganți. Nimeni nu știe mai bine ca ei ce e și cum e cu colegul care nu pare tocmai apărătorul dreptății…Ea stă și la baza anchetelor superficiale, cercetărilor de suprafață sau interogatoriilor la…„masa tratativelor” și nu pornind de la dovezi. În extrem de rarele ocazii în care „drumurile” mele s-au intersectat cu polițiști de orice fel nu am reușit să remarc nici pe departe că polițistul era acolo ca să mă apere sau să mă îndrume ci doar ca să demonstreze cât e de bine să fii polițist și să poți (musai) să le arăți și altora asta. Casta polițiștilor are și ea regulile ei (egoiste, aș zice) și cred că nu există om/cetățean care să nu le fi observat. Serviciul lor e un loc unde toți se apără unii pe alții, devin prieteni, se încuscresc și așa ajung să nu le mai pese de lege ci de ….prietenie. Plus că prietenul e și colegul de pahar la birtul din colț (doar o expresie dar știm cu toții că așa e) sau nevasta lui e prietena soției deci, nu poți să o superi sau…„n” situații pe care nu pot să le enumăr. Dacă se mai nimerește să fie și un șef de la care pică câte ceva în fiecare zi sau îți face favoruri, cu atât mai bine.
  2. Puterea „prieteniei” (sau doar mimarea prieteniei în virtutea apartenenței la castă) e mai sus decât orice lege. Și acum avem și dovezi: peste 22 de polițiști cercetați fiindcă s-au făcut că nu au văzut ce făcea colegul agresor. „După un control intern, peste 22 (și vreo 100 interogați n.n.) de poliţişti au fost daţi pe mâna procurorilor de şeful Poliţiei Române. Sunt bănuiţi că, de-a lungul anilor, l-au protejat pe poliţistului suspectat în 15 cazuri de abuz sexual.”[5] Oare de ce? Păi… e …de-al nostru. Păi…are și el greutăți acasă. Păi…lasă mă, că nu s-o face gaură în cer! Păi… nu putem fiindcă e șoferul șefului. O complicitate „garnisită” bine cu (iar) prejudecăți pornind de la pierderea prietenului până la pierderea locului de muncă, tocmai fiindcă vreunul dintre ei s-ar fi hotărât să respecte legea. Mie mi se pare că, de fapt, orice apropiat al acestui individ din cadrul serviciului, nu și-a pus nici un moment problema să divulge ceea ce observase, constatase, știa. Și asta ne aduce din nou la primul motiv: o castă cu regulile ei căreia nu (prea) îi pasă de ceilalți. Când, de fapt, rolul ei este acela de a-i păsa de ceilalți, de LEGE și nu de prieteni și prietenii sau interese.

Uneori mă întreb cum rezistă acolo, în castă, polițiștii care nu se înregimentează acestor favoruri, „reguli” și privilegii? Oare rezistă? Oare există? Oare sunt mulți? Oare putem să avem încredere că ei, într-adevăr, rezistă pentru a apăra cetățenii și legea? Sau, cu trecerea anilor, se lasă și ei acaparați? Câți or (mai) fi, de fapt?

Pentru că, la cum merg lucrurile în Poliția Română avem, cel mai des, doar afirmații cum că „nu toți polițiștii sunt așa”, „să nu generalizăm”, „cei mai mulți sunt profesioniști”, etc., dar dovezi? Nu, de-astea nu avem.

Și eu m-am săturat de afirmații fără nici o acoperire. Nu de alta dar și în sănătate sunt profesioniști și murim cu zile, și în învățământ sunt profesioniști și avem rate dramatice de picați la examenele finale și în…Bangladesh totul e bine și, se pare, ne-au depășit.


 

[1] http://www.ziare.com/victor-ponta/plagiat/ce-este-demisia-de-onoare-si-de-ce-fug-de-ea-politicienii-romani-interviu-cu-mircea-kivu-1340687

[2] Cunoscut sociolog, Mircea Kivu a recunoscut că a colaborat cu Securitatea comunistă, deci poate e cazul să-l credem dacă, până și un colaborator al securității știe ce e „demisia de onoare”.

[3] Și asta era, și încă mai este, o expresie înrădăcinată.

[4] cástă sf [At: DEX2 / Pl: ~te / E: fr caste] 1 Grup social închis și strict delimitat prin originea comună, prin profesiunea și prin privilegiile membrilor lui, în care este împărțită societatea în India și în alte țări orientale. 2 (Pgn) Grup social închis care își păstrează privilegiile și interesele (egoiste). 3 (Îs) Spirit de ~ Spirit îngust, exclusivist.

[5] Din articolul „Cutremur în Poliţie. Peste 20 de poliţişti au fost daţi pe mâna procurorilor în cazul poliţistului violator. Şeful Poliţiei Capitalei şi-a dat demisia” http://adevarul.ro/news/eveniment/cutremur-politie-politisti-fost-dati-mana-procurorilor-cazul-politistului-violator-1_5a58e960df52022f75717f69/index.html

 

A murit înainte de a trăi

            De mult vreau să scriu rândurile de mai jos dar….cred că nu le venise timpul. Și uite că timpul le-a venit. Tocmai acum când un senator al României (Șerban Nicolae) s-a gândit să jignească prin cuvintele lui tot ceea ce a însemnat demnitatea, onoarea, lupta și viața unor oameni. Cu alte cuvinte a aruncat la coșul de gunoi, în doar câteva fraze, viețile a sute, mii de oameni care îi sunt net superiori, fie și numai prin faptul că au murit pentru țară. Adică nu au luat bani ca să servească țara ci și-au dat viața pentru ea, uneori fără să știe pentru ce luptă.

Bunicul meu

Augustin Spiridon_foto blurata2

Augustin Spiridon în haine militare

De când mă știu, mai bine zis cam de când am început să ascult și să înțeleg realitățile lumii care ne înconjoară, de atunci știu și că bunicul meu din partea mamei a murit pe front, undeva pe lângă Odesa, la doar câteva luni după ce a ajuns acolo, adică în 1941. Nici nu știam ce e frontul când am aflat asta. Amintirile bunicii mele erau deja șterse (trecuseră cam 20-25 de ani de atunci) și nu am putut să aflu mai multe amănunte. Își amintea totuși că fratele ei (cu care îi plecase soțul la război) a adus înapoi de pe front sumanul cu care fusese îmbrăcat și în care pusese o mână de țărână de acolo, din locul pe care murise, pentru a-l putea îngropa, într-un fel, creștinește, în cimitirul din sat. El a fost unul dintre cei 17.792 de morți ai bătăliilor care s-au dat din august până octombrie pentru Odessa.

Mama mea, deși foarte mică la data întâmplărilor, păstrase vie o altă amintire care a bântuit-o toată viața: ziua în care tatăl ei a primit ordinul de încorporare. Era vara lui 1941 și ea avea doar 4 ani. Tocmai se jucau amândoi în curte, iar tatăl o purta în spate. E puțin spus că își adora tatăl, îl diviniza. De acolo, din brațele tatălui, a văzut cum poștașul i-a înmânat o hârtie scrisă cu litere negre, pe care el, Augustin Spiridon, o citea cu atenție. Asta era ultima ei amintire, amintire care îi va frânge sufletul toată viața. Viața lui de-abia începuse dar destinul se așeza deja contra. Își întemeiase o familie destul de târziu, după normele satului de atunci, dar era plin de speranță. Avea o soție frumoasă și harnică, 2 copii (fete), un copil îi murise deja la doar un an de viață și muncea să le întrețină fiind agricultor (așa apare în actul de dotă pe care a primit-o de la tatăl său). Nu a mai apucat să facă nimic din ceea ce își propusese. Frontul rusesc l-a doborât. Bomba care l-a ucis pe el a căzut la doar câțiva metri de cumnatul lui care a supraviețuit, s-a întors acasă, și-a văzut băieții crescând și familia împlinindu-se. El, în schimb, a căzut (o „metaforă” cam aiurea pentru morți) pe front, în luptele de la Dalnik, Odessa.

Nimeni de atunci nu i-a adus nici un omagiu (nu mă refer la practicile religioase ale familei și rudelor), nu i-a pomenit numele, nu figurează pe undeva. În fond, familia mea știe doar că a murit, iar bunica a primit un certificat de deces (de fapt, un „certificat de moarte”) abia în 1961, adică la 2 decenii de la moartea lui. Probabil că actele lor, inclusiv acest certificat (dacă a existat fizic), se pierduseră în vâltoarea războiului și a trecerii trupelor: mai întâi nemții apoi rușii. Nu știm unde îi este îngropat trupul sau…dacă l-a îngropat cineva. Nu știm dacă rămășițele lui nu au rămas cumva împrăștiate acolo pe câmpul de luptă. Noi, familia, nu știm nimic.

Acum vreun an, pe 25 octombrie 2016 am citit în presă că ostașii români morți în bătălia de la Cotul Donului, vor fi reînhumați într-un cimir nou iar acum câteva săptămâni am văzut cum ostașii noștri au fost reînhumați, acolo departe de țară, în cutii de carton…fiindcă? Armata nu are bani? Sau fiindcă vreun secretar de stat nu știe nimic despre cinstirea eroilor? Așa se face că mi-am (re)amintit constant de bunicul a cărui soartă nu am aflat-o cu exactitate niciodată. Poate undeva are un mormânt, poate cineva îi (mai) cinstește numele, poate cineva îi aprinde o lumânare…Măcar atât…Nu știu… Greu însă de crezut!

Lucrând la un arbore genealogic al familiei mele m-am gândit să trimit câteva scrisori pe la arhivele armatei să aflu dacă, într-adevăr, cineva cunoaște soarta tânărului țăran care avea doar 34 de ani când a murit fără să știe de ce o face.

P. S. Tot perseverând în căutările mele am dat, în cele din urmă, peste un site dedicat eroilor buzoieni morți în luptele ce s-au dat în ultimele războaie cam peste tot în România și unde au murit mulți ostași. Se numește „Buzăul eroic”  adresa:  https://buzauleroic.wordpress.com/

Cultul eroilor

Aici, pe acest site, am găsit informații pe care ar fi trebuit să le aflu din arhivele militare și/sau civile. Nu există însă așa ceva în România sau, mai bine zis există dar cu multă birocrație și fără transparență. Ca să afli totuși date despre soldații români morți pe câmpul de luptă trebuie să faci o mulțime de demersuri, să trimiți acte, să cauți…să… Cei care au avut răbdarea și perseverența să facă aceste cercetări sunt niște oameni deosebiți și merită toate mulțumirile. 

Așa am aflat că singurul loc unde țăranul de 34 de ani, plecat să apere Odesa, Dalnik-ul și România, are o mențiune mică și aproape neînsemnată, într-o listă de alți eroi morți pe câmpul de luptă e la Mătești. Acolo e, la nr. 71 pe pe lista celor căzuți în luptă în satul Mătești, comuna Săpoca, județul Buzău.  Monumentul, aflat în curtea bisericii din Mătești, ca un  obelisc, „adăpostește” numele amalgamate ale celor ce și-au dat viețile pentru țară. Cel puțin așa credeau. Acolo, pe placa aceea rece și ștearsă figurează Spiridon Augustică. Scurt ca și viața lui. Nici măcar nu se știe când, de ce a murit, în ce război a luptat. Doar că a murit și e trecut în rândul eroilor. 

WhatsApp Image 2017-07-20 at 16.34.16

WhatsApp Image 2017-07-20 at 16.34.19

Conștiința a învins!

 

fb-cover

Gabriel Liiceanu. Citat.

Ne-au trebuit 27 de ani dar am învins: românii au din nou puterea de a-și asculta conștiința și de a renunța la orice fel de mită în favoarea principiilor.

Mulți au privit cu reală mânie, cu furie chiar, la Silviu Brucan pe când profețea că ne trebuie 20 de ani să ne deșteptăm. Timpul a trecut și i-a dat dreptate. Spălarea de creiere nu e ceva ce poate fi vindecat cu medicamente și nu se face cu 100 de lei la salariu deși a reușit vreo 27 de ani. Trebuie să treacă o generație, măcar o generație, pentru ca cetățenii să reînvețe a-și asculta propria conștiință. Și uite că a trecut!

Guverne peste guverne, partide vopsite în alb imaculat, parlamentari de 2 bani, baroni de județe, miliardari de carton și hoți fără nicio frică erau cât pe-aici să reușească ce nu reușise comunismul în 50 de ani: să frângă rezistența românilor. Dar, cum spuneam într-o altă postare pe facebook, trebuie să (re)învățăm să ne reinventam, să redevenim creativi. Și cei 150.000 de români din piața Victoriei din 4.02.2017 au simbolizat cu forță tocmai asta.

Când ai ajuns la stadiul de a nu mai cere guvernanților să-ți (mai) dea ceva la salariu ci să respecte legea și constituția țării, să nu te considere idiot votându-și propriile legi cu gândul să-și asigure scaunele și nu binele țării și al cetățenilor ei, când poți să manifestezi pașnic și să rămâi ferm în principii fără a te debusola la fluturarea unui „os” prin fața ochilor, atunci ai învins ca om.

Și de data asta nici ultrașii nu au avut efectul scontat. Temutele coctailuri Molotov au rămas fără „obiectul muncii” fiindcă cei care le manevrau nu au înțeles că exisă ceva mai presus de provocări: conștiința.

Liiceanu avea dreptate și în urmă cu mulți ani când se referea la „încremenirea în proiect”, Comunismul este societatea care garantează prostia ca încremenire în proiect. Garanţiile sunt instituţionale: există o instituţie care veghează prostia şi care sancţionează orice abatere de la încremenirea în proiect: poliţia politică. Există instituţia propagandistului de partid care este agentul prostiei ca încremenire în proiect; prostia se învaţă, este predată, ea cuprinde masele. Învăţământul politic, generalizat, este un antrenament permanent în spaţiul prostiei ca încremenire în proiect. Toată lumea încremeneşte în Proiect, deci toată lumea este prostită. Scleroza societăţii comuniste este totală.”[1] Și asta au încercat toți (fără excepție) să facă cu românii în ultimii 27 de ani.

Adrian Năstase fără mătușa Tamara

Culmea e că niște indivizi marcanți (doar din perspectivă mediatică) ai acestui neocomunism ies acum, cu un tupeu  de nedescris, să facă declarații. Adrian Năstase scrie filozofico-pragmatic pe blogul lui despre cele 2 Românii uitând total că a contribuit din plin la scindarea României. Să ne amintim doar (!)de „expunerea indecentă” a casei personale cu adevărate valori în tablouri și mobilă veche în timp ce un sfert dintre cetățenii ei trăiau sub limita sărăciei. Și nimeni nu l-a întrebat cum le-a achiziționat. Pardon! Uitasem de celebra mătușă Tamara cu care (crede că) ne-a prostit! Și pe judecători.

Ion Iliescu care nici mineri n-a incitat, nici …

Și mai iese la rampă și Iliescu cu niște declarații tupeiste și care seamănă izbitor cu pumnul în masă al comuniștilor sau cu manipularea mizerabilă când vrei să îndepărtezi atenția de la propria persoană: „Este efectul incitării pe care a făcut-o preşedintele ţării, care în loc să joace rolul de moderator şi om al dialogului, a incitat strada şi a provocat această anarhie la care asistăm cu toţii. Este răspunderea totală a preşedintelui Iohannis şi va trebui să dea socoteală ţării pentru părăsirea rolului care îi revine prin Constituţie – să fie moderator, nu incitator”, uitând total cum  trebuia să fie el moderator între țară/tineri și mineri și s-a transformat într-un incitator de 2 bani chemând minerii la București. Ce-i drept că asta ne-a costat tot pe noi, el rămânând până de curând președintele sărac și cinsitit care nu înțelege de ce e chemat să dea socoteală la tribunal pentru mineriadă.

 Dar Liiceanu are dreptate și acum când: „Într-adevăr şi eu cred că e vorba de o manipulare, dar cei care ne manipulează sunt nişte personaje ascunse în miezul fiinţei noastre. Personajul ăla care ne manipulează pe ăia care ieşim în Piaţă se numeşte conştiinţă. Acest manipulator, în clipa în care vrei să te culci, te întreabă dacă nu crezi că e cazul să nu fii un spectator pasiv la o cabală a hoţiei. Manipulatorul ăsta te ia de gât când te întorci acasă şi te întreabă dacă viaţa ta e în ordine în clipa de faţă. Ăsta e un manipulator care îi animă pe cei din Piaţă şi de care cei care au pus mâna pe Guvern nu au idee, nu cunosc manipulatorul conştiinţei”. 

Nu vom vedea transformarea României prea curând dar deja asta nu mai este important: începutul a fost greu. Însă, lecția pe care au primit-o guvernanții a fost ca o palmă zdravănă peste ochi sau un duș înghețat: să-și revină, să nu se mai îmbete cu apă rece considerând că, dacă 3 milioane de români i-au votat, ei pot să-și facă (din nou) mendrele, pe românește. Nu, ei au fost votați și li s-a acordat încrederea să guverneze, să conducă destinele țării dar trebuie să-și facă datoria față de țară și, mai ales, să asculte. Ar trebui să aibă o mare grijă să nu piardă încrederea votanților și, dacă s-ar putea, să mai câștige și pe alții. Abia atunci s-ar putea prevala, oarecum, de legitimitate.

Dacă țara nu e mulțumită și te atenționează, tu nu depeni ca o moară stricată cum că ești legitim și guvernezi în continuare dictatorial. Nu. Trebuie să asculți și să îndrepți, să iei măsuri și să aplici legi, să trimiți hoții la pușcărie și să asiguri condiții normale pacienților din spitale, să te asiguri că bătrânii nu mor de frig, de foame și de boli, să te lupți ca educația să fie realmente prioritară și nu SSP, SRI-ul, SIE, DIE etc.

Concluzie nu există. Doar o imensă satisfacție că ne-am însănătoșit la cap și vedem bine cine pe cine manipulează.

UPDATE:5.02.2017, ora 16.22. La o căutare pe Google…

abrogare-oug-13-pe-20172

_______________________________________________________________

[1] „Apel către lichele”, 1992 

Câteva întrebări și reflecții pe marginea discursului …daeaist. O fi bine, o fi rău?

Petre Daea.png

Petre Daea – preluare din discursul video.

Înainte de a citi discursul d-nului Petre Daea, ministrul agriculturii românești să extragem un scurt fragment din biografia sa:

„Petre Daea s-a născut la 2 noiembrie 1949, la Șișești, județul Mehedinți. A absolvit Facultatea de Agronomie Timișoara (1973), specializarea inginer agronom. A absolvit Institutul de Pregătire a Cadrelor de Conducere din Economie și Administrație (1982-1983). Este doctor în agronomie.”[1] extrasul din biografie a fost preluat de aici: https://www.antena3.ro/politica/petre-daea-biografie-cine-este-noul-ministru-propus-al-agriculturii-393845.html

Să mai remarcăm că este o exemplificare excepțională a celebrelor cuvinte  iliesciene: „Ancorat în realitate şi raportat la sinergia faptelor, recursul la universalitate nu eludeaza meandrele concretului”. Poate e cam mult spus universalitate. În rest totul (discursul) e …perfect idiot. 

Moment de geniu al Ministrului Agriculturii. Petre Daea, despre ”complexitatea și imensitatea fenomenului agricol” și despre colectivul care ”s-a așezat cu mintea și cu creionul pe pagina de scris” (VIDEO) (Titlul de la B1 TV)

http://www.b1.ro/stiri/politica/moment-de-geniu-al-ministrului-agriculturii-petre-daea-despre-complexitatea-si-imensitatea-fenomenului-agricol-si-despre-colectivul-care-s-a-asezat-cu-mintea-si-cu-creionul-pe-pagina-de-scris-video-175975.html

Umează discursul d-nului ministru punctat cu cele câteva întrebări și reflecții personale. 

  1. Cine te împinge și cum construiești traiectoria agriculturii?[2]

PD ”Complexitatea fenomenului agricol impune o abordare multidisciplinară și multiinstituțională. De fiecare dată când îți propui să analizezi fenomenul agricol, te împinge spre imensitatea, spre compexitatea fenomenului, spre interdependența între factori, spre o analiză profundă și atentă. Iată de ce devine extrem de complicat și foarte pretențios să-ți propui construirea unei traictorii viitoare pentru agricultură.”

  1. Conexiunea factorială există sau te detașezi cu puterea de percepție?

PD „Acestă greutate în proiecția viitorului agriculturii o poți atentua apelând la oameni de știință, la oameni cu multă experință, la analize atente, detașate, la analize în care trebuie să preiei cu dibăcie conexiunea factorială și, mai cu seamă, să detașezi cu puterea de percepție direcțiile de acțiune.”

  1. Cum consumi energia și nu stai cu spatele la prezent?

PD „Analizând agricultura și proiectând-o, presupune în același timp un consum al energiei pentru ceea ce ai făcut, întrucât nu poți să proiectezi viitorul agriculturii cu spatele la prezent cum, de altmiteri, nu poți să construiești prezentul fără a te gândi la viitor.”

  1. Colectivul de lucru se așează cu mintea și creionul pe pagină dar puterea de percepție nu te lasă să prinzi dibăcia. Oare?

PD „Iată de ce, în momentul în care colectivul de lucru care s-a așezat cu mintea și cu creionul pe pagina de scris pentru a desena viitorul agriculturii, s-a văzut într-o situație extrem de delicată în care puterea de percepție nu-ți dădea posibilitatea să prinzi cu toată dibăcia conturul realizării dar, mai cu seamă, nu-ți puteai așeza mintea pe hârtia de scris pentru a proiecta viitorul agriculturii.”

  1. Paginile existenței colectivului se dau la firea cunoașterii. Până în 2025, adică viitor. Emoția e cuvenită fiindcă președintele țării intuiește iar exercițiul zilnic e cu analiza critică. Cine proiectează agricultura în viitor?

PD „În această dificultate permamentă, un colectiv dornic de a pune în paginile existenței firea cunoașterii s-au așezat cu modestia cunoscută și strădania momentului la masa de lucru pentru a proiecta un viitor al agriculturii țării românești pentru o perioadă de timp care înseamnă atingerea anului 2025. Această formidabilă încercare a avut și emoția cuvenită unei asemenea abordări, mai cu seamă că această analiză se făcea sub conducerea preșendintelui țării care, intuind un concept de dezvoltare într-o acțiune permanentă, a pus în zilele de lucru sarcina specialiștilor de a găsi prin conexiune care sunt țintele pe care trebuie să le atingem într-o perioadă determinată de timp. Așa stând lucrurile, n-am putut ține exercițiul zilnic să abordăm această problematică decât cu ochii analizei critice ale prezentului, detașând acele tendințe care proiectează agricultura în viitor.”

  1. În sfârșit cartea s-a așezat (singură) pe masa de lucru și în Ministerul Agriculturii n-am putut găsi. Cartea va fi răsfoită de mulți și anii vor cântări efortul. Noi rămânem cu interesul pentru viitorul agriculturii. Românești.

PD „Specialiștii cu care am lucrat au avut strădania care îi caracterizează, dar, mai mult decât atât, au avut dorința de a face ceea ce practic, în Ministerul Agriculturii, n-am putut găsi. Cu atât mai mult pentru noi înseamnă o pagină de izbândă această carte, care s-a așezat pe masa de lucru, pe care cu siguranță o vor răsfoi mulți, chiar dacă unii dintre ei socoteau că o știu bine înainte de a fi proiectată. Să lăsăm anii să ne cântărească efortul, iar noi să rămânem mereu interesați de viitorul agriculturii țării românești”.

Oamnei buni, acest domn, doctor în agronomie, conduce momentan destinele agriculturii românești. Nu știu cum fiindcă nu cred că s-ar înțelege cu nea Costel, cultivatorul de varză. Sper doar că alambicările din meandrele concretului și discursul de mai sus să nu afecteze șansele României la…ploaie. Respectiv să nu vină o secetă pe care d-nu Daea să nu o poată depăși. 

ministrul-agriculturii

Pagina unde Petre Daea dovedește că este ministrul agriculturii. Românești.


[1] Imediat ce am timp voi căuta lucrarea de doctorat a lui Daea. Dacă nu regăsesc același stil „stilat” e clar că cineva i-a pus bețe în roate.

[2] Întrebările și reflecțiile îmi aparțin. Citatele sunt integral din discursul domnului Daea. Cred că e un nume predestinat.

Protestul ca formă de educație

indemocratiethumbnail

Afiș preluat de pe site-ul http://www.artofprotest.ro

De ceva timp societatea românească s-a scindat, din nou, fiindcă unii cetățeni protestează.

Guvernul (PSD-ist) instalat în Palatul Victoria, legitim, nimic de zis, a decis foarte curând după instalare, prea curând aș zice, să ia măsuri pentru „prosperitatea” populației (mă feresc să scriu „popor” fiindcă guvernul nu pare că se gândește la noi ca la un popor). A dat larg cu o mână în timp ce lua cu cealaltă fiindcă altfel nu avea de unde să dea. Ca să fim sinceri până la capăt a redistribuit resursele e care (nu) le avea luând de la toți cei care au salarii mari, CAS sau CASS-ul, pentru a da pensionarilor banii și iluzia că au primit ce li s-a promis: majorarea pensiilor. A mai fixat și date pentru majorarea salariului minim pe economie care, se pare, nu va aduce nimic bun fiindcă iar vor crește niște taxe și impozite, mai ales impozite. Așa că: să nu ne bucurăm! Oricum unii pensionari nu au primit nimic fiindcă…nu se încadrau. Nici nu mai contează în ce nu se încadrau.

Pe de altă parte societatea chiar s-a scindat de-a binelea odată cu protestele inițiate de o parte a societății împotriva (atenție!) unor or-do-nan-țe despre amnistie și grațiere care urmăresc (vezi Doamne!) să nu ne ia banii din buzunare plătind amenzi la CEDO pentru condițiile din penitenciare. Partea care nu se vede, de către antiprotestatari, este  aceea cu „sunt grațiați sau amnistiați cei care au pedepse cu suspendare” (am citat cu aproximație din „celebrele” ordonanțe). Asta ca să nu mai umple pușcăriile ….fictive probabil. Mă gândesc că CEDO știe că avem deținuți dar nu știe că unii stau acasă.

Campania cu condițiile dificile sau inumane din pușcării a început acum multe luni în urmă când, niște televiziuni și niște ziare (unii ar zice acoperiții din presă dar nu știm), au decis că pe noi românii nu ne preocupă îndeajuns acei oameni care au ajuns acolo. Și, într-adevăr, nu ne preocupau. Deloc. Grijile celor care stau afară din pușcării ca să plătească taxe și impozite pentru cei care stau, bine mersi!, în pușcării sunt mai mari. Mult mai mari și, pentru un procent important, înseamnă supraviețuire fără să furi. Adică să trăiești cu ce-ți dă statul, patronul sau firma ca salariu.

Noi, ăștia de afară, ar trebui să știm foarte bine și argumentat de ce fiecare deținut aflat în pușcăriile din România (bune, rele, cum or fi!) are nevoie de 2500 de lei lunar ca să stea acolo? Adică 25 de milioane de lei vechi! Și nu știm. Știm doar ce ni s-a spus prin mass-media care, uneori, având clar scopuri ascunse, devine „avocatul diavolului”. Nu mă voi apuca acum, ipocrit aș zice, să compar sumele pe care le primește un copil sub formă de alocație, un bătrân aflat într-un azil sau un pacient aflat într-un spital de stat deși ele pot fi un barometru al oricărei guvernări din ultimii 27 de ani.

„Datele oficiale arată că, din suma alocată de stat pentru un deţinut pe lună, de 2.500 de lei, 457 de lei reprezintă costul de întreţinere, 140 de lei pentru hrană, 83 de lei pentru sănătate. În total, 680 de lei pe lună. Circa 1.800 de lei sunt costuri de personal, la care se adaugă costul investigaţiilor, precizează Administraţia Naţională a Penitenciarelor. Deficitul de spaţii, potrivit CEDO, este de 14.000 de locuri.”[1]

Mă voi apuca în schimb să întreb de ce antiprotestatarii care apar prin guvern și parlament, pe la televizor, prin emisiunile televizate, prin show-uri consideră că cei care protestează vor neapărat să dărâme guvernul sau să strice ordinea constituțională? De unde ideea asta? Ar trebui să ne amintim în fiecare zi, în fiecare minut sau secundă că am stat „în genunchi” vreo 50 de ani tocmai fiindcă ORICE protest era considerat a strica ordinea constituțională. Când tinerii (și nu numai) au aflat că sunt o forță, au protestat. Ceva ce nu se mai văzuse până atunci! Așa a picat regimul care ne înfometase și ne izolase de restul lumii. Ce repede uităm!

Și acum când protestul e o formă de a amenda politicienii care derapează sau, și mai rău, deraiază, o parte (întotdeauna „cealaltă” parte a societății) se gândește să antiprotesteze. Grav. Și e grav fiindcă fiecare are dreptate dar poziția „să ne situăm de cealaltă parte a baricadei” face rău întregii societăți.

Protestul trebuie să existe, să facă parte din noi, să nu lăsăm pe nimeni să ne mai spună că e bine așa dacă noi, cetățenii votanți sau nu,  considerăm că nu e bine. Să replicăm! Asta e protestul. Pe ceilalți („cealaltă parte” și îmi pare rău deja că scriu asta a 4-a oară) ar trebui să îi bucure faptul că societatea e sănătoasă, societatea vede ceea ce fac politicienii, societatea nu stă obedientă, societatea e vie. Altfel, dacă acceptă tot ce i se „servește” prin legi și ordonanțe și nu protestează niciodată, înseamnă că e moartă sau și-a semnat deja condamnarea la moarte și merge către o nouă dictatură. Și mulți dintre noi știm deja cum arată dictatura inspirată de Coreea de Nord.

Sigur că unii ar spune că guvernul trebuie lăsat să lucreze. Fals! Total fals! Guvernul trebuie să lucreze (dar nu lăsat ci ținut din scurt) în interesul tuturor cetățenilor, chiar și a celor care nu l-au votat și (guvernul) nu trebuie să considere că a ajuns acolo pentru a „lucra” (pe șest) în interesul propriu. Orice măsură ar adopta, dacă ea aduce beneficii doar unor politicieni, beneficii pe care nu le-ar avea dacă legea nu ar fi adoptată de parlamentarii colegi sau chiar de miniștrii colegi, înseamnă trafic de influență. Aici trebuie să subliniez că nu înțeleg deloc de ce nimeni (adică NIMENI de nici o parte) nu a protestat când parlamentarii votau pe bandă rulantă ce beneficii li se cuvin (cu nesimțire) după anii de stat în parlament. Parcă stătuseră la pușcărie, nu în Parlamentul României!

Cam același lucru a făcut Tăriceanu când s-a băgat (mi se pare oribil cuvântul dar ăsta e) în față la pașapoarte fiindcă era politician, al doilea om în stat și…putea. Ba ne-a mai și servit un fel de înjurătură stilată cum că al doilea om în stat nu trebuie să stea la coadă fiindcă are treburi foarte importante! Halal! Al doilea om în stat are o singură treabă: să fie exemplu personal pentru restul cetățenilor țării. Ar fi putut să dea dovadă de modestie, de spirit civic și de ceva mai multă educație. Altfel eu, cetățean, nu pot să-l consider decât ultimul om în stat. Și așa a rămas pentru mine. Niciun respect!

O concluzie se impune de la sine: asta e societatea creată de partidele și guvernele celor 27 de ani, care nu au văzut chiar din prima zi după revoluție (tot mai sper că a fost o revoluție!) învățământul și educația ca pe o prioritate națională absolută. Așa s-a făcut că am avut și avem elevi care nu au frecventat școala sau doar au trecut pe acolo să obțină (cam fraudulos) un certificat oarecare fiindcă exemplele din mass-media erau infinit mai multe și promovau nefrecventarea sau desconsiderarea școlii. Ce-i drept nici ministerul educației (vorbe mari!) nu făcea nici o educație „promovând” plagiatul și furtul la examene  sau olimpiade, de unde concluzia că nu ai de ce să frecventezi școala dacă părinții au destui bani să plătească Capacitatea, Bac-ul, intrarea la facultate, diploma…. Sute, mii de elevi au ajuns în societatea de azi cu ideea că banul rezolvă tot și nu ai nevoie decât de „Goagăl” ca să demonstrezi cât de deștept ești. Unii au devenit infractori și sunt din ce în ce mai mulți. Și partidele chiar ne-au impus astfel de politicieni analfabeți, infractori, traficanți de influență sau chiar de lucruri mai grave, care au ajuns modele (fără nici un fel de ghilimele) pentru alții.

Educația trebuia să facă diferența și nu a reușit. A ratat. Se vede asta cu ochiul liber azi când o parte a societății consideră că cealaltă parte vrea să dărâme guvernul dacă protestează.

Eu zic să considerăm protestul o formă de educație. Fiindcă asta e.

Ai greșit tu (politician, parlamentar, ministru, funcționar) eu, cetățean, protestez. Findcă tu, cel care ai greșit nu trebuie să crezi (nici un minut) că eu sunt la cheremul tău. Tu ești în slujba mea fiindcă te-am ales să faci această muncă. Pentru asta trebuie să te simți onorat și să lucrezi zi și noapte ca tuturor, inclusiv mie, să ne fie mai bine. Nu doar ție sau nu numai ție. Și, dacă prin tot ceea ce faci, ție nu îți va fi mai bine ci doar cetățenilor, asta trebuie să fie mulțumirea supremă. Poți să te lauzi în viitor că ai făcut ceva pentru cetățeni că doar de-asta te-au ales! Adică te educăm, îți arătăm unde greșești.

vavedem-001

Afiș preluat de pe http://www.artofprotest.ro

La final poate e bine să citim articolul de mai jos după care să le spunem politicienilor că în loc să se lamenteze că trebuie să plătească amenzi la CEDO, să se așeze la masa rotundă și să nu se miște de acolo până nu găsesc soluții pentru îmbunătățirea condițiilor din pușcării. Să lase orice plimbare, concediu, „schimb de experiență” prin Hawai sau Dubai și să muncească. Restul cetățenilor nu au de ce să suporte gâlceava asta sinistră care îi scindează în protestatari și antiprotestatari.

 

 

 

„Deținuții români, cei mai scumpi din sud-estul Europei” http://www.puterea.ro/special/detinutii-romani-mai-scumpi-ca-cei-din-sud-estul-europei-151746.html

_________________________________________________________________

[1] Am citat din articolul: „Deținuții români, cei mai scumpi din sud-estul Europei” http://www.puterea.ro/special/detinutii-romani-mai-scumpi-ca-cei-din-sud-estul-europei-151746.html. Cotidianul național online http://www.puterea.ro/

 

Frozen. În România.

După zăpada căzută de curând, România a intrat sub imperiul gerului.

Exceptând anunțurile panicarde și întreruperile frecvente (cam la 5 minute) ale televiziunilor cu „Breaking news” pe tema…iernii, eu zic să privim un moment și la „arta” cu care gerul a modelat frunzele pomilor, crengile copacilor, acele pinilor sau brazilor. Adevărate minuni a așezat acolo gerul.

E ceva ce-mi aduce aminte de copilărie și de zilele în care, fericiți, ne jucam în zăpezi, uneori mai mari ca acum, ne dădeam pe gheață sau pe derdeluș, alergam prin nămeți și nu ne făceam griji că zăpada ne intra prin mănuși, căciuli sau ghete îmbibându-le cu apă. Cel mai frumos era că nici măcar părinții nu-și făceau astfel de griji.

Și pe atunci, nimeni nu părea că se îngrijorează exagerat că…ninge mult sau că vine gerul. Era, pur și simplu, iarnă.

„Dacă ești cinstit…”

…zicea ieri Raluca Turcan „și ai bugete de milioane de euro, atunci este foarte greu sa te menții vertical cu un salariu de 4.000 de lei”. Asta fiindcă tocmai ce se votase împotriva salariilor mai multor demnitari care, nu știm de ce, dar aveau musai nevoie de mărire. Mai precis d-nul Gabriel Oprea le dăduse (că nu erau de la el) salariile îngrășate ca luptătorii de summo. 

Dacă ar fi însă să judecăm după logica d-nei Turcan în momentul în care ai un salariu de 4.000 de lei ești foarte expus la corupție. Pardon! Uitasem că trebuie să mai ai pe mână și bugetele de milioane de euro!

conventia_pd-l_2013_-_raluca_turcan

Raluca Turcan, această Robin Hood pentru salariilor președinților de CJ

Pe logica asta eu zic că d-na Turcan ar putea să înceapă să caute toate categoriile de expuse corupției și să le mărească salariile că doar nu dă din buzunarul propriu. Trăiască bugetul (elastic) al României! De ce nu ar putea fi adevărată fraza asta și în medicină, cultură, învățământ…sau mai știu eu unde? Adică acolo unde ar putea să mai existe oameni cinstiți și viitori coruptibili.

Pe de altă parte, fiindcă parlamentarii au deja niște salarii foarte mari, (+indemnizații  +sporuri +diurne +nocturne +indexări și orice altceva) e aproape imposibil să fie expuși corupției. Cine ar  mai rămâne? Păi categoriile care abia își duc zilele cu salariul sau pensia pe care o primesc de la statul român. Ei sunt ca Ion Iliescu „săraci și cinstiți”. Aici chiar că nu mai e nimic de făcut! Read the full post »

Mesaje false pe WhatsApp

whatsapp_logo-color-vertical-svg

Logo WhatsApp

De când cu codul roșu sau portocaliu care a înzăpezit jumătate de țară s-au „trezit” din hibernare niște hackeri care n-au ce face. De azi de dimineață circulă printre utilizatorii WhatsApp mesajul de mai jos. Eu am primit unul dar nu sunt singura. O fi spam, o fi vreun hacker, o fi vreun bezmetic care s-a trezit cu zăpada în cap…nu știu. Cert e că, atât timp cât aplicația nu s-a dovedit a fi cu plată, totul e o „făcătură”, ca să-i zicem pe românește. Și aplicația sau cine o păstorește (facebook), nu a anunțat nimic: https://www.whatsapp.com/?l=ro 

Atenție deci la cei care vă îndeamnă să dați mai departe mesajul acesta care și sună destul de dramatic. E foarte adevărat că și cel care îl trimite s-ar putea să fie păcălit și să nu se uite cu atenție la mesaj.

Ținând cont de faptul că aplicația nu poate să-și ia (singură) niște bani dintr-un cont pe care nu-l are la dispoziție, cei mai mulți utilizatori ar putea crede că li se vor bloca sau închide conturile de conversații sau apeluri. Dar, să fim rezonabili! Nu de mult  WhatsApp a reafirmat faptul că va rămâne o aplicație gratuită.

mesaj-fals-de-la-whtsapp

Mesaj ciudat pe WhatsApp

În fiecare zi ne îngrozim de câte ceva…

pexels-photo-38934.jpeg

Zilnic ne îngrozim!

Azi e la rând doctorul Burnei despre care, sinceră să fiu, nu am auzit cât de mare era și ce operații excepționale făcea, dar nici nu pot să spun că mi-era total necunoscut. Probabil aura aceea de profesor doctor cu experiență și cu impozanță, poate prestanță(?), din ce în ce mai mare a ajuns și până la mine cam ca unda de la marginea apei în care ai aruncat piatra. Cu toate acestea, șocul arestării lui m-a izbit ca și când l-aș fi cunoscut. 

Între părerea mamei de copil mutilat pe viață și clamând faptul că doctorul Burnei a experimentat pe copilul ei și cea a unui alt doctor care s-a interferat în presa cu o opinie foarte favorabilă doctorului Burnei invocând legislația permisivă de la data operației, azi am reușit să citesc aproape un „roman” despre „îngerul copiilor” atât într-o scrisoare publicată pe „Casa jurnalistului”, scrisoare venind de la un fost rezident al doctorului Burnei cât și în alte articole mai favorabile sau mai puțin favorabile lui.

Citez din articolul „Scrisoarea unui medic care a lucrat cu doctorul Burnei”„Mă întreb dacă aţi avut vreodată îndoieli în legătură cu soliditatea subiectului la care v-aţi înhămat? În perioada în care tatonaţi tema. Sper că nu sunt naiv şi că nu eraţi purtată doar de febra dezvoltării unui scandal potenţial, fiind servită progresiv cu coroborări satisfăcătoare. Îndrăznesc să cred că aţi fost purtată de un spirit investigativ franc şi determinant, pentru că subiectul în orice ţară vestică ar avea potenţialul unei bombe care merită detonată. Vă confirm, subiectul e cât se poate de bine fondat. Ştiu că sunteţi conştientă de amploarea catastrofei, dar vă asigur că aţi publicat un caz. Unul. Presupun că sunt sute sau mii.Așa scrie Roman Marchitan care are 36 de ani și este chirurg ortoped la spitalul din Marmande, în sud-vestul Franței reporterului de la „Casa jurnalistului” care s-a ocupat de caz.  (Notă: am păstrat sublinierile textului)

Pe mine, cuvintele de mai sus m-au îngrozit mai mult decât toată scrisoarea care, dacă vrem să știm cum funcționează mafia din sistemul medical, trebuie musai citită. Aș putea să citez lungi fragmente din ea fiindcă materialele celor de la site-ul respectiv sunt la liber dar nu voi face asta. E munca lor și înțeleg să o respect.

Cu toate acestea activitatea acestui doctor, dacă toate cele spuse se dovedesc a fi adevărate iar probele deja găsite încep să confirme unele aspecte, e doar vârful unui aisberg pe care noi, românii, nici nu l-am văzut până acum, darămite să știm că există. Și asta dintr-un motiv simplu și care multora (citește „o majoritate covârșitoare”) li se pare că e bine să fie pus deasupra principiilor care ar trebui să guverneze actul medical: nu te supui, pierzi. Pierzi tot: ani de facultate, muncă, respect, un post în spital, un rezidențiat, etc. Culmea e că această supunere nici nu trebuie impusă, e ca un fel de… taci și faci la fel cu ceilalți.  Prin asta nu pot să spun că îi blamez total pe cei care fac asta fiindcă nu știi niciodată cum e să fii în pielea celui obligat să o facă și nu toți sunt dispuși să piardă tot într-o viață destul de scurtă ca a noastră. Însuși autorul scrisorii recunoaște că se simte vinovat (are și de ce) și de aceea s-a hotărât să scrie, dar asta nu îi mai ajută în nici un fel pe cei care s-au „așezat” pe masa de operație încrezători și plini de speranță la o viață normală și nici nu visau că sunt, uneori, cobai.

Ca să fim foarte corecți nimeni dintre noi, cei neînrolați în sistemul medical, nu știm cum funcționează exact lucrurile. Auzim însă destule ca să ne facem o idee și ideea e că sistemul funcționează cam mafiot: pornind de la șpăgile date în spital oricui până la înființarea unor clinici căpușă ca doctorii să-și mai scoată un ban. Mai ales cel de stat. Asta nu înseamnă că nu există acolo destui medici care își fac datoria. Mă întreb cam câți mai există? Că e important! 

Zilele trecute mă (mai) îngrozeam de Florin Secureanu, alt medic nemernic (scuze!) nemedic. Un fel de pramatie așezată șef într-un mare spital și despre care procurorii anticoruptie sustin că „…a conceput si a pus in aplicare o schema prin care sustrăgea repetat (aproape zilnic) sume de bani din casieria spitalului.”  Și dacă ar fi doar faptul că a delapidat poate ai putea să crezi că ăsta era scopul lui în viață (și, într-un fel, să-l ierți: „banul ochiul dracului!”) dar nu, doctorul își permitea să „vorbească” cu angajații subordonați cam cum fac pirandele prinse în vreo încăierare stradală sau ca membrii vreunui clan interlop. Aici chiar aș putea să spun că nu-i înțeleg pe cei care i-au permis asta dar și asta mă îngrozește. Ce cultură profesională, ce educație, ce interferențe sociale, ce etică a actului medical putea să aibă un astfel de ….doctor dacă la el totul se subordona banului, domnișoarei/doamnei Vrăbi sau umilirii, cu vulgarisme greu de imaginat, a angajaților spitalului? Care erau angajații spitalului nu ai lui.

Pe de altă parte în jurul lui Secureanu (până și numele pare predestinat!) exista un cerc de apropiați: colegi, prieteni, rude. Cum funcționa legătura asta Secureanu – restul lumii? Le dădea doar ordine? Ei se supuneau? Le vorbea vulgar și ei nu îndrăzneau să replice? Toți acceptau cu capul plecat sau mai erau și niște răzvrătiți? Făceau chefuri împreună? Se duceau în concedii? Se vizitau?  După care venea Secureanu și exclama cu patos vulgar în vreun birou sau în vreun salon, „B*****-*ș  p***!” și toată lumea era OK?

Și ultima mare întrebare cu derivate: nimeni nu știa ce face Secureanu? Nu avea chiar nici un șef? Nu avea chiar nici o autoritate deasupra lui? Fiindcă, dacă toate răspunsurile sunt exact cele la care mă gândesc, chiar trebuie să ne îngrozim.

S-ar putea ca în curând groaza noastră să atingă cote inimaginabile dacă admitem faptul că orice reclamație de malpraxis ajunge, mai întâi sau poate definitiv, la „Colegiul medicilor” care trebuie să stabilească dacă a fost sau nu a fost „malpraxis”. Și după cum am constatat deseori în ultimi ani (99,9% din cazuri) verdictul e că „nu a fost” pentru că, nu-i așa, medicul e și el om și are dreptul să greșească și de ce ar trebui ca asta să fie o piedică în calea dezvoltării lui profesionale?

colegiul-medicilor-romaniaAvem un sistem medical care nu se autoreglează ca, de altfel, majoritatea „sistemelor” preluate din comunismul care ne-a pus nația pe butuci. În alte țări și pe alte continente nici un Secureanu n-ar fi rezistat atâția ani șef și, foarte probabil nici medic, dacă Colegiul medicilor de acolo ar fi luat în discuție un astfel de comportament. Chiar așa: unde a fost Colegiul medicilor în toți anii ăștia? Ăsta (colegiul) nu se sesizează și din oficiu? Întreb.

%d blogeri au apreciat asta: