A murit înainte de a trăi

            De mult vreau să scriu rândurile de mai jos dar….cred că nu le venise timpul. Și uite că timpul le-a venit. Tocmai acum când un senator al României (Șerban Nicolae) s-a gândit să jignească prin cuvintele lui tot ceea ce a însemnat demnitatea, onoarea, lupta și viața unor oameni. Cu alte cuvinte a aruncat la coșul de gunoi, în doar câteva fraze, viețile a sute, mii de oameni care îi sunt net superiori, fie și numai prin faptul că au murit pentru țară. Adică nu au luat bani ca să servească țara ci și-au dat viața pentru ea, uneori fără să știe pentru ce luptă.

Bunicul meu

Augustin Spiridon în haine militare

De când mă știu, mai bine zis cam de când am început să ascult și să înțeleg realitățile lumii care ne înconjoară, de atunci știu și că bunicul meu din partea mamei a murit pe front, undeva pe lângă Odesa, la doar câteva luni după ce a ajuns acolo, adică în 1941. Nici nu știam ce e frontul când am aflat asta. Amintirile bunicii mele erau deja șterse (trecuseră cam 20-25 de ani de atunci) și nu am putut să aflu mai multe amănunte. Își amintea totuși că fratele ei (cu care îi plecase soțul la război) a adus înapoi de pe front sumanul cu care fusese îmbrăcat și în care pusese o mână de țărână de acolo, din locul pe care murise, pentru a-l putea îngropa, într-un fel, creștinește, în cimitirul din sat. El a fost unul dintre cei 17.792 de morți ai bătăliilor care s-au dat din august până octombrie pentru Odessa.

Mama mea, deși foarte mică la data întâmplărilor, păstrase vie o altă amintire care a bântuit-o toată viața: ziua în care tatăl ei a primit ordinul de încorporare. Era vara lui 1941 și ea avea doar 4 ani. Tocmai se jucau amândoi în curte, iar tatăl o purta în spate. E puțin spus că își adora tatăl, îl diviniza. De acolo, din brațele tatălui, a văzut cum poștașul i-a înmânat o hârtie scrisă cu litere negre, pe care el, Augustin Spiridon, o citea cu atenție. Asta era ultima ei amintire, amintire care îi va frânge sufletul toată viața. Viața lui de-abia începuse dar destinul se așeza deja contra. Își întemeiase o familie destul de târziu, după normele satului de atunci, dar era plin de speranță. Avea o soție frumoasă și harnică, 2 copii (fete), un copil îi murise deja la doar un an de viață și muncea să le întrețină fiind agricultor (așa apare în actul de dotă pe care a primit-o de la tatăl său). Nu a mai apucat să facă nimic din ceea ce își propusese. Frontul rusesc l-a doborât. Bomba care l-a ucis pe el a căzut la doar câțiva metri de cumnatul lui care a supraviețuit, s-a întors acasă, și-a văzut băieții crescând și familia împlinindu-se. El, în schimb, a căzut (o „metaforă” cam aiurea pentru morți) pe front, în luptele de la Dalnik, Odessa.

Nimeni de atunci nu i-a adus nici un omagiu (nu mă refer la practicile religioase ale familei și rudelor), nu i-a pomenit numele, nu figurează pe undeva. În fond, familia mea știe doar că a murit, iar bunica a primit un certificat de deces (de fapt, un „certificat de moarte”) abia în 1961, adică la 2 decenii de la moartea lui. Probabil că actele lor, inclusiv acest certificat (dacă a existat fizic), se pierduseră în vâltoarea războiului și a trecerii trupelor: mai întâi nemții apoi rușii. Nu știm unde îi este îngropat trupul sau…dacă l-a îngropat cineva. Nu știm dacă rămășițele lui nu au rămas cumva împrăștiate acolo pe câmpul de luptă. Noi, familia, nu știm nimic.

Acum vreun an, pe 25 octombrie 2016 am citit în presă că ostașii români morți în bătălia de la Cotul Donului, vor fi reînhumați într-un cimir nou iar acum câteva săptămâni am văzut cum ostașii noștri au fost reînhumați, acolo departe de țară, în cutii de carton…fiindcă? Armata nu are bani? Sau fiindcă vreun secretar de stat nu știe nimic despre cinstirea eroilor? Așa se face că mi-am (re)amintit constant de bunicul a cărui soartă nu am aflat-o cu exactitate niciodată. Poate undeva are un mormânt, poate cineva îi (mai) cinstește numele, poate cineva îi aprinde o lumânare…Măcar atât…Nu știu… Greu însă de crezut!

Lucrând la un arbore genealogic al familiei mele m-am gândit să trimit câteva scrisori pe la arhivele armatei să aflu dacă, într-adevăr, cineva cunoaște soarta tânărului țăran care avea doar 34 de ani când a murit fără să știe de ce o face.

P. S. Tot perseverând în căutările mele am dat, în cele din urmă, peste un site dedicat eroilor buzoieni morți în luptele ce s-au dat în ultimele războaie cam peste tot în România și unde au murit mulți ostași. Se numește „Buzăul eroic”  adresa:  https://buzauleroic.wordpress.com/

Aici, pe acest site, am găsit informații pe care ar fi trebuit să le aflu din arhivele militare și/sau civile. Nu există însă așa ceva în România sau, mai bine zis există dar cu multă birocrație și fără transparență. Ca să afli totuși date despre soldații români morți pe câmpul de luptă trebuie să faci o mulțime de demersuri, să trimiți acte, să cauți…să… Cei care au avut răbdarea și perseverența să facă aceste cercetări sunt niște oameni deosebiți și merită toate mulțumirile. 

Așa am aflat că singurul loc unde țăranul de 34 de ani, plecat să apere Odesa, Dalnik-ul și România, are o mențiune mică și aproape neînsemnată, într-o listă de alți eroi morți pe câmpul de luptă e la Mătești. Acolo e, la nr. 71 pe pe lista celor căzuți în luptă în satul Mătești, comuna Săpoca, județul Buzău.  Monumentul, aflat în curtea bisericii din Mătești, ca un  obelisc, „adăpostește” numele amalgamate ale celor ce și-au dat viețile pentru țară. Cel puțin așa credeau. Acolo, pe placa aceea rece și ștearsă figurează Spiridon Augustică. Scurt ca și viața lui. Nici măcar nu se știe când, de ce a murit, în ce război a luptat. Doar că a murit și e trecut în rândul eroilor. 

Posted by Criss on noiembrie 3, 2017

https://totulerelativ.wordpress.com/2017/11/03/a-murit-inainte-de-a-trai/