Protestul ca formă de educație

indemocratiethumbnail

Afiș preluat de pe site-ul http://www.artofprotest.ro

De ceva timp societatea românească s-a scindat, din nou, fiindcă unii cetățeni protestează.

Guvernul (PSD-ist) instalat în Palatul Victoria, legitim, nimic de zis, a decis foarte curând după instalare, prea curând aș zice, să ia măsuri pentru „prosperitatea” populației (mă feresc să scriu „popor” fiindcă guvernul nu pare că se gândește la noi ca la un popor). A dat larg cu o mână în timp ce lua cu cealaltă fiindcă altfel nu avea de unde să dea. Ca să fim sinceri până la capăt a redistribuit resursele e care (nu) le avea luând de la toți cei care au salarii mari, CAS sau CASS-ul, pentru a da pensionarilor banii și iluzia că au primit ce li s-a promis: majorarea pensiilor. A mai fixat și date pentru majorarea salariului minim pe economie care, se pare, nu va aduce nimic bun fiindcă iar vor crește niște taxe și impozite, mai ales impozite. Așa că: să nu ne bucurăm! Oricum unii pensionari nu au primit nimic fiindcă…nu se încadrau. Nici nu mai contează în ce nu se încadrau.

Pe de altă parte societatea chiar s-a scindat de-a binelea odată cu protestele inițiate de o parte a societății împotriva (atenție!) unor or-do-nan-țe despre amnistie și grațiere care urmăresc (vezi Doamne!) să nu ne ia banii din buzunare plătind amenzi la CEDO pentru condițiile din penitenciare. Partea care nu se vede, de către antiprotestatari, este  aceea cu „sunt grațiați sau amnistiați cei care au pedepse cu suspendare” (am citat cu aproximație din „celebrele” ordonanțe). Asta ca să nu mai umple pușcăriile ….fictive probabil. Mă gândesc că CEDO știe că avem deținuți dar nu știe că unii stau acasă.

Campania cu condițiile dificile sau inumane din pușcării a început acum multe luni în urmă când, niște televiziuni și niște ziare (unii ar zice acoperiții din presă dar nu știm), au decis că pe noi românii nu ne preocupă îndeajuns acei oameni care au ajuns acolo. Și, într-adevăr, nu ne preocupau. Deloc. Grijile celor care stau afară din pușcării ca să plătească taxe și impozite pentru cei care stau, bine mersi!, în pușcării sunt mai mari. Mult mai mari și, pentru un procent important, înseamnă supraviețuire fără să furi. Adică să trăiești cu ce-ți dă statul, patronul sau firma ca salariu.

Noi, ăștia de afară, ar trebui să știm foarte bine și argumentat de ce fiecare deținut aflat în pușcăriile din România (bune, rele, cum or fi!) are nevoie de 2500 de lei lunar ca să stea acolo? Adică 25 de milioane de lei vechi! Și nu știm. Știm doar ce ni s-a spus prin mass-media care, uneori, având clar scopuri ascunse, devine „avocatul diavolului”. Nu mă voi apuca acum, ipocrit aș zice, să compar sumele pe care le primește un copil sub formă de alocație, un bătrân aflat într-un azil sau un pacient aflat într-un spital de stat deși ele pot fi un barometru al oricărei guvernări din ultimii 27 de ani.

„Datele oficiale arată că, din suma alocată de stat pentru un deţinut pe lună, de 2.500 de lei, 457 de lei reprezintă costul de întreţinere, 140 de lei pentru hrană, 83 de lei pentru sănătate. În total, 680 de lei pe lună. Circa 1.800 de lei sunt costuri de personal, la care se adaugă costul investigaţiilor, precizează Administraţia Naţională a Penitenciarelor. Deficitul de spaţii, potrivit CEDO, este de 14.000 de locuri.”[1]

Mă voi apuca în schimb să întreb de ce antiprotestatarii care apar prin guvern și parlament, pe la televizor, prin emisiunile televizate, prin show-uri consideră că cei care protestează vor neapărat să dărâme guvernul sau să strice ordinea constituțională? De unde ideea asta? Ar trebui să ne amintim în fiecare zi, în fiecare minut sau secundă că am stat „în genunchi” vreo 50 de ani tocmai fiindcă ORICE protest era considerat a strica ordinea constituțională. Când tinerii (și nu numai) au aflat că sunt o forță, au protestat. Ceva ce nu se mai văzuse până atunci! Așa a picat regimul care ne înfometase și ne izolase de restul lumii. Ce repede uităm!

Și acum când protestul e o formă de a amenda politicienii care derapează sau, și mai rău, deraiază, o parte (întotdeauna „cealaltă” parte a societății) se gândește să antiprotesteze. Grav. Și e grav fiindcă fiecare are dreptate dar poziția „să ne situăm de cealaltă parte a baricadei” face rău întregii societăți.

Protestul trebuie să existe, să facă parte din noi, să nu lăsăm pe nimeni să ne mai spună că e bine așa dacă noi, cetățenii votanți sau nu,  considerăm că nu e bine. Să replicăm! Asta e protestul. Pe ceilalți („cealaltă parte” și îmi pare rău deja că scriu asta a 4-a oară) ar trebui să îi bucure faptul că societatea e sănătoasă, societatea vede ceea ce fac politicienii, societatea nu stă obedientă, societatea e vie. Altfel, dacă acceptă tot ce i se „servește” prin legi și ordonanțe și nu protestează niciodată, înseamnă că e moartă sau și-a semnat deja condamnarea la moarte și merge către o nouă dictatură. Și mulți dintre noi știm deja cum arată dictatura inspirată de Coreea de Nord.

Sigur că unii ar spune că guvernul trebuie lăsat să lucreze. Fals! Total fals! Guvernul trebuie să lucreze (dar nu lăsat ci ținut din scurt) în interesul tuturor cetățenilor, chiar și a celor care nu l-au votat și (guvernul) nu trebuie să considere că a ajuns acolo pentru a „lucra” (pe șest) în interesul propriu. Orice măsură ar adopta, dacă ea aduce beneficii doar unor politicieni, beneficii pe care nu le-ar avea dacă legea nu ar fi adoptată de parlamentarii colegi sau chiar de miniștrii colegi, înseamnă trafic de influență. Aici trebuie să subliniez că nu înțeleg deloc de ce nimeni (adică NIMENI de nici o parte) nu a protestat când parlamentarii votau pe bandă rulantă ce beneficii li se cuvin (cu nesimțire) după anii de stat în parlament. Parcă stătuseră la pușcărie, nu în Parlamentul României!

Cam același lucru a făcut Tăriceanu când s-a băgat (mi se pare oribil cuvântul dar ăsta e) în față la pașapoarte fiindcă era politician, al doilea om în stat și…putea. Ba ne-a mai și servit un fel de înjurătură stilată cum că al doilea om în stat nu trebuie să stea la coadă fiindcă are treburi foarte importante! Halal! Al doilea om în stat are o singură treabă: să fie exemplu personal pentru restul cetățenilor țării. Ar fi putut să dea dovadă de modestie, de spirit civic și de ceva mai multă educație. Altfel eu, cetățean, nu pot să-l consider decât ultimul om în stat. Și așa a rămas pentru mine. Niciun respect!

O concluzie se impune de la sine: asta e societatea creată de partidele și guvernele celor 27 de ani, care nu au văzut chiar din prima zi după revoluție (tot mai sper că a fost o revoluție!) învățământul și educația ca pe o prioritate națională absolută. Așa s-a făcut că am avut și avem elevi care nu au frecventat școala sau doar au trecut pe acolo să obțină (cam fraudulos) un certificat oarecare fiindcă exemplele din mass-media erau infinit mai multe și promovau nefrecventarea sau desconsiderarea școlii. Ce-i drept nici ministerul educației (vorbe mari!) nu făcea nici o educație „promovând” plagiatul și furtul la examene  sau olimpiade, de unde concluzia că nu ai de ce să frecventezi școala dacă părinții au destui bani să plătească Capacitatea, Bac-ul, intrarea la facultate, diploma…. Sute, mii de elevi au ajuns în societatea de azi cu ideea că banul rezolvă tot și nu ai nevoie decât de „Goagăl” ca să demonstrezi cât de deștept ești. Unii au devenit infractori și sunt din ce în ce mai mulți. Și partidele chiar ne-au impus astfel de politicieni analfabeți, infractori, traficanți de influență sau chiar de lucruri mai grave, care au ajuns modele (fără nici un fel de ghilimele) pentru alții.

Educația trebuia să facă diferența și nu a reușit. A ratat. Se vede asta cu ochiul liber azi când o parte a societății consideră că cealaltă parte vrea să dărâme guvernul dacă protestează.

Eu zic să considerăm protestul o formă de educație. Fiindcă asta e.

Ai greșit tu (politician, parlamentar, ministru, funcționar) eu, cetățean, protestez. Findcă tu, cel care ai greșit nu trebuie să crezi (nici un minut) că eu sunt la cheremul tău. Tu ești în slujba mea fiindcă te-am ales să faci această muncă. Pentru asta trebuie să te simți onorat și să lucrezi zi și noapte ca tuturor, inclusiv mie, să ne fie mai bine. Nu doar ție sau nu numai ție. Și, dacă prin tot ceea ce faci, ție nu îți va fi mai bine ci doar cetățenilor, asta trebuie să fie mulțumirea supremă. Poți să te lauzi în viitor că ai făcut ceva pentru cetățeni că doar de-asta te-au ales! Adică te educăm, îți arătăm unde greșești.

vavedem-001

Afiș preluat de pe http://www.artofprotest.ro

La final poate e bine să citim articolul de mai jos după care să le spunem politicienilor că în loc să se lamenteze că trebuie să plătească amenzi la CEDO, să se așeze la masa rotundă și să nu se miște de acolo până nu găsesc soluții pentru îmbunătățirea condițiilor din pușcării. Să lase orice plimbare, concediu, „schimb de experiență” prin Hawai sau Dubai și să muncească. Restul cetățenilor nu au de ce să suporte gâlceava asta sinistră care îi scindează în protestatari și antiprotestatari.

 

 

 

„Deținuții români, cei mai scumpi din sud-estul Europei” http://www.puterea.ro/special/detinutii-romani-mai-scumpi-ca-cei-din-sud-estul-europei-151746.html

_________________________________________________________________

[1] Am citat din articolul: „Deținuții români, cei mai scumpi din sud-estul Europei” http://www.puterea.ro/special/detinutii-romani-mai-scumpi-ca-cei-din-sud-estul-europei-151746.html. Cotidianul național online http://www.puterea.ro/

 

Odiseea umilinței de la Pensii

cnpp

Site-ul Casei Naționale de Pensii Publice. Pagina: Misiunea CNPP

 

      În acest an, 2016, am avut ghinionul să aflu pe propria piele și nervi cum funcționează sistemul de pensii în „felia” sectorului 1 București, trebuind să depun (deși legea nu prevede asta dar birocrația da) un dosar pentru recalculare, adică trecerea la pensie pentru limită de vârstă.

         Și spun asta fiindca nu am avut de-a face decât cu ei, adică cu cei de la sectorul 1. Inițial mă gândisem că, dacă tot mi-am rezolvat treaba, să nu mai scriu nimic. Între timp, o remarcă a curierului care mi-a adus decizia de pensionare m-au făcut să-mi schimb părerea. Astea și cuvintele unui pensionar, foarte probabil de vreo 80 de ani, care, dintr-un schimb de vorbe cu mine la ghișeul unic al sectorului 1 pensii, mi-a replicat: „eu aștept de un an recalcularea pensiei”. Trebuie să recunosc că l-am privit cu milă dar fără să realizez cât adevăr grăia. Eu gândeam (la 3 luni distanță de la depunerea dosarului ) că omul sigur a greșit ceva de nu i-au calculat încă „recalcularea”. Greșit! Total greșit!   Odiseea începuse dar eu nu știam.
          Începutul adevărat a fost la debutul lui iunie 2016 când, fiindcă la nici un telefon al Casei de Pensii sector 1, nu răspundea nimeni (parcă suna în gol), am făcut drumul la Pensii. 10 kilometri dus, 10 kilometri întors, posibilitate de parcare pe bulevardul Lacul Tei – zero. Învârtit pe bulevard mult, parcat în cele din urmă pe o străduță îngustă, venit pe jos 2 statii de mașină înapoi. O adevărată aventură în jungla urbană!
           La pensii, ghișeul unic, ca de obicei, aglomerat rezonabil dar cu șanse mari să stai cel puțin o oră, ceea ce am și făcut. După așteptarea de rigoare aflu ce trebuie să depun la dosar și, într-o doară, întreb de ce nu am primit (de 2 ani de zile) taloanele CFR? Răspuns prompt și, cum ar zice presa de scandal, halucinant: „Fiindcă nu le-ați solicitat. Trebuie să faceți o cerere. Când va întoarceți cu dosarul o depuneți.” No comment! Nici nu aveam cu cine fiindcă funcționara, care-și ia liniștită salariul și are program fix, îți transmite clar că ea nu știe nimic, nu poate face nimic și trebuie să mergi, probabil, la alt ghișeu.
        Așa că după o oră de stat la coadă am „rezolvat” în 3 minute. Dacă puteam să vorbesc la telefon poate nu mai făceam 20 de kilometri ca să aflu asta. În 3 zile revin cu dosarul. Iar 20 de kilometri, iar nici un loc de parcare, iar coada de la capăt… Ajung, depun dosarul, depun cererea pentru dreptul care mi se cuvenea, respectiv taloanele CFR, și mi se solicită și 2 taloane de pensie pentru… siguranță, să fie atașate la dosar. Care dosar e în sistem deja fiindcă altfel nu mi-aș lua pensia. Plec relativ liniștită. Cu atâtea acte la dosar mă gândesc că va merge repede: „cam în 3 luni ” spusese ghișeista. Aveam să aflu că termenul legal e 45 de zile. Ce mai contează?

         Trec cele 3 luni și…nimic. Zero. Încerc să sun la telefon. Nimic. Zero. O iau de la capăt în septembrie. 10 km dus, parcat cu greu pe o altă străduță, mers pe jos mult, ajuns la ghișeu, coada mare și răbdare. Aici am aflat că cele 3 luni ale mele de așteptare sunt, de fapt, un mizilic. Omul, pensionarul care părea că are vreo 80 de ani și că vine la pensii în fiecare lună (poate de asta îmbătrânise premartur) îmi spune cu glas tremurând: „eu aștept de un an de zile recalcularea”.

       La ghișeu am stat degeaba o oră. Pardon, nu degeaba total. Am aflat de la funcționara care se uita cu ochi de expert în calculator, că da, dosarul e gata.  Urmează un dialog (oare?) între mine și „interfața” de la ghișeu:

-„Și pensia, întreb eu?”

-„Așteptați.”

-„Cât să aștept?”

-„Poate la sfârșitul lunii.”

„Doamnă, zic, îmi spuneți și mie care e termenul legal de rezolvare a dosarului?”

Tăcere luuuungă.

        Doamna îmi spune, în schimb, că asta e: „din nefericire nu avem oameni!” Replica mea a fost că eu, „din nefericire”, nu am bani deci, nu știu cine e mai nefericit în situația dată. Din nou plec cu convingerea că, dacă dosarul e rezolvat va veni și decizia și apoi pensia. Greșit total, total, total!

     Așteptarea îmi pune nervii la încercare dar mă enervez și mai rău, în primul rând fiindcă la o căutare pe internet deși găsești site-ul de la Pensii și nu e chiar clar ce poți face și ce nu cu el. Pentru că mă hotărâsem să fac ceva am scris o petiție, de fapt era o reclamație pură, și m-am gândit să o trimit online până să ajung din nou la Pensii. Și o trimit. La finalul lunii octombrie. Nici nu mai știu la câte instituții am trimis-o dar știu sigur că am trimis-o, în primul rând, directorilor de la Pensii. Și, stupoare! Toți mi-au răspuns în afară de cei de la…(ghiciți?) pensii. Răspunsurile erau de tot râsul și, bineînțeles că nu rezolvau nimic ci doar dădeau sfaturi.

          În noiembrie, mai precis pe 1 noiembrie, mă hotărăsc să iau, din nou drumul pensiilor. Nu mai explic cei 20 de kilometri fiindcă nu se schimbase nimic, nici pe drum, nici la ghișeu. La ghișeu însă era o altă…funcționară care ținea locul celeilalte. După așteptarea de rigoare aflu de la …înlocuitoare că da, e rezolvat dar… de ce nu aștept?

     -„Să știți, îmi spune cam ritos de vreo câteva ori, că decizia s-a dat pe 17 octombrie, adică subliniez, pe 17 octombrie.” Cu alte cuvinte, de ce vreți pensia acum, că de-abia s-a dat decizia?

     Eu, siderată, nu înțelegeam de ce s-a dat la o lună de la rezolvarea dosarului. Probabil directorul/directorii or fi avut alte treburi, ca omul toamna. Probabil funcționarii or fi fost „in corpore”, în concedii prelungite. Probabil au uitat că făcusem dosar și cerere. În plus, această a doua ghișeistă, mi-a transmis clar să aștept firma de curierat. Așa am aflat că deciziile astea nu pot veni cu Poșta română ci cu o firmă de curierat. Care e probabil plătită pe contract să facă asta.

        Când îmi pierdusem orice speranță că decizia sau pensia vor mai ajunge la mine, mă hotărăsc să merg într-o audiență la directorul instituției ca să aflu de ce nu s-a respectat termenul legal și de ce nu mi-am primit pensia la timp, mai ales că eu m-am conformat și aberațiilor, și birocrației, dar și termenului corect pentru depunerea dosarului (pe care nici nu trebuia să îl depun). Între timp se făcuse 16 noiembrie și mai aveam doar 6 luni ca să fac anul, adică să depășească dosarul termenul legal cu 10 luni și jumătate.

    Sun la pensii și, ce să vezi?, la a doua încercare răspunde cineva. Victorie! Miracol! Spun, bineînțeles, că vreau o audiență la director. Funcționara îmi răspunde imediat (parcă mi s-a părut și puțin amuzată) că „trebuie să veniți aici”. Nu-mi cred urechilor! Adică, la pensii? ”Da. Trebuie să faceți o cerere cu datele personale și să scrieți motivul pentru care solicitați audiența.” Unde-i presa de scandal?, mă gândeam. Halucinant! Aberant! Oricum, numai normal nu. Cine o fi directorul de la Pensii care nu poate da audiențe decât dacă omul face cerere personal și se duce până acolo fizic? Păi…și directorul ce face? Stă și așteaptă. Dacă vine Moș Crăciun? Altceva nu cred că face. Ba face: așteaptă ca omul respectiv să se lipsească de audiență auzind că trebuie să vină personal de 2 ori.

           În acel moment m-am întrebat dacă și pensionarul acela foarte în vârstă o fi făcut cerere să intre în audiență sau o fi așteptând mila instituției publice, a funcționarilor sau a directorului? Nu am reușit cu audiența dar, schimbând cumva vorba, funcționara de la telefon mi-a făcut legătura la „Plăți” de unde am aflat cu stupoare că decizia e gata, vine, și vin și drepturile bănești restante prin poștă. Mi-a indicat chiar și perioada. Ca să vezi și să nu crezi! Asta după ce i-am dat numărul dosarului. Doar atât! Simplu.

Într-un loc unde „grija față de om” ar trebui să fie la cote maxime, directorul are nevoie de cerere depusă personal pentru audiență. Ca să nu uit pe site-ul lor există o mulțime de „servicii electronice” care în realitate nu funcționează sau nu funcționează bine, dar mai există și MISIUNEA CNPP, citez:

Casa Naţională de Pensii Publice este instituţia publică din România care acordă pensii şi alte prestaţii de asigurări sociale cuvenite persoanelor cuprinse în sistemul public de pensii şi al accidentelor de muncă şi bolilor profesionale, prin intermediul caselor teritoriale de pensii.

Casa Naţională de Pensii Publice îndrumă metodologic casele de pensii sectoriale care administrează drepturile de pensie ale personalului militar, înfiinţate prin Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, în subordinea Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului Afacerilor Interne şi Serviciului Român de Informaţii, Casa Naţională de Pensii Publice acordă o serie de indemnizaţii cu caracter reparatoriu, stabilite prin legi speciale.

Ca instituţie publică autonomă cu rol fundamental în susţinerea financiară a persoanelor vârstnice, Casa Naţională de Pensii Publice are misiunea de a furniza servicii publice de calitate.

Sublinierile îmi aparțin și spun totul despre ce „face” CNPP și ce misiune are. Un fel de sarcini de serviciu din câte văd. Astea nu se pot numi „misiune”.

Serviciile publice de calitate ar fi așa: orice problemă legată de pensii se rezolvă în termenul legal, nu în ani de zile; pensionarul/pensionarii nu trebuie să se ploconească pentru a-și primi drepturile, nici să se umilescă făcând cereri acolo unde nu e cazul, depunând dosare dacă legea nu o cere; pensionarii nu trebuie puși pe drumuri decât dacă e ceva cu totul și cu totul special, altfel se numește umilire; audiențele să se rezolve prin înregistrarea la telefon, nu făcând drumuri la casa de pensii; directorul să fie la dispoziția pensionarilor, subliniez asta, (fiind o instituție publică) și nu invers.

           Și ar mai fi multe dar cred că aș depăși adevărata Odisee și nu vreau să concurez cu ea pentru niște…E prima oară când regret că nu pot să pun pe hârtie epitetele pe care le-ar merita. Educația nu mă lasă.

P.S. În aceeași zi în care am încercat înscrierea în audiență am primit decizia.