Cum se vede lumea politică din Romania, de acasă?

„CRIZA”. Prost. Răspunsul, simplu de tot, ar fi: prost. Zilele trecute tot privind ecranul televizorului am realizat că „piesa de teatru” pusă în scenă de actualul guvern, de Parlamentul României și de orice alți politicieni este atât de prost jucată încât poate ar fi bine ca toți să închidem măcar pentru vreo 2-3 săptămâni televizoarele, să încetăm să cumpărăm ziarele și să devenim surzi pentru posturile de radio care transmit știri. Experimentul cred că ar falimenta orice instituție sau ar arunca în derizoriu orice personaj care stă cocoțat acolo sus, pe scaunele dotate cu funcții importante.

În fond, în România, nu se muncește pentru a pune pe picioare economia sau pentru ca cetățenii acestei țări să simtă că o duc mai bine. Nu, economia merge în voia sorții iar la guvern se fac planuri pe hârtie și se iau hotărâri aberante care se dovedesc nule a doua zi. Suntem la jumătatea lunii februarie 2009 și personajele din guvern au timp să se certe în direct pe la televiziune, pe posturi de secretari sau de miniștri deși anunță bombastic, și aproape din oră în oră: e crizăăăăăăăăăăăăă. Mă întreb: cine anunță de fapt?

Președintele țării mai iese la atac cu armele albe din dotare: conferințele de presă. Imaginea se afișează frumos și în direct pe ecranele televizoarelor, emisiunile importante se întrerup pentru ca D-nul Presedinte să fie ascultat. Jurnaliștii sunt mulțumiți, țara cu cetățenii ei, nu. În orice democrație se întâmplă la fel, se pare. Ne spun ei. La noi însă imaginile astea au ajuns să facă parte din același spectacol prost, pe care degeaba îl dezbate mass-media. Rezultatul e nul. Ore în șir de idei, concluzii, investigații ne aduc în același punct mort: țara are doar imagini. Restul e…la fel. Oricum mass – media începe să devină, din perspectiva personajelor din piesa prost jucată, singura instituție care se face vinovată de aproape tot ce merge prost. Pentru că ei, personajele, „fac totul”. Unde am mai auzit expresia asta?

Așa ne-am ales cu o falsă clasă politică. „Baroni”, miniștri de carton, șefi de partide care nu pot să-și conducă partidele decât prin intermediul televiziunilor, senatori și deputați care  de 20 de ani nu știu ce votează, oameni de tinichea în partide de buzunar, șefi de agenții marionete plătiți bine ca să stea în țară (probabil), foști prim-miniștrii care ne spun aproape în fiecare zi, dar cu alte cuvinte: „v-am făcut o favoare că am fost primul-ministru al acestei țări”, agramați care ne dau lecții de politică.

Unde și-ar mai expune „imaginile” toate aceste personaje dacă televiziunile ar refuza să o facă? Ce s-ar face dacă n-ar mai avea unde să se vadă sau unde să fie văzuți? Ce s-ar face dacă într-adevăr ar trebui să muncească pentru a demonstra că ceva se mișcă în România?

De ce trebuie să știe o țară întreagă ce-a zis Președintele și cum i-a răspuns nu știu ce personaj obscur dacă asta nu aduce vreun loc de muncă? De ce trebuie să-l ascultăm pe Năstase dând lecții de drept dacă asta nu crește nivelul nostru de trai nici măcar cu un ban? De ce trebuie să pierdem vremea în fața televizoarelor urmărind ancheta de la Ciorogârla și demiterile de șefi dacă asta nu face cetățenii să se simtă în siguranță? De ce trebuie să ni se spună că oamenii mor prin și între spitale fiindcă avem și medici care habar n-au de medicină dacă asta nu schimbă cu nimic faptul că acei medici tot acolo vor rămâne? Și, mai ales, dacă un astfel de personaj n-ar apare decât sporadic prin vreun ziar, ar mai ști cineva că există? L-ar mai recunoaște …badea Ion de la Cucuieții din Deal, pe X-ulescu fiindcă „a zis la televizor că…”?

Și toate astea nu sunt întrebări fără răspuns. În timp ce noi privim ecranele televizoarelor ei își construiesc o imagine. Dau declarații, dau replici, fac demiteri sau lansează anchete sub pretextul ca țara să fie informată și cetățenii să nu sufere că n-au știut. Ies din culise în fața scenei și transpiră câteva minute la microfon încercând să dea bine la public. Intră din nou în culise așteptând următoarea ieșire. Între cele 2 ieșiri fiecare își pregătește discursul. Nimeni nu muncește decât la asta: la discurs.

Publicul, din nefericire, trebuie să muncească pentru a avea bani de bilet la spectacolul prost ce deschide, o dată la patru ani, o nouă stagiune.

 

Anunțuri
Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: