Licitația cu speranțe

Speranțele românilor sunt la capătul tunelului de 20 de ani. Cu ele au licitat politicienii. Atunci când spuneam că uninominalul ascute lupta politică până la depășirea filmelor specializate în lupte, nici nu mi-am imaginat că aveam mai mult decât dreptate. De fapt nici n-aș fi vrut să am dreptate, gândindu-mă că politicienilor români le-a mai rămas vreo urmă de bun simț, vreun rest de gândire logică, vreo sclipire vizionară de a privi la consecințele promisiunilor electorale fără acoperire.

„Orice-ul” s-a dovedit a ascunde atitudini, fapte și promisiuni la care unii dintre noi nici nu visam dar politicienii „gândeau”intens.

De la „convorbirile” cu NASA pentru plecarea în spațiu până la „deșertarea sacului cu bani” pentru salarii, pensii, restituiri și liberalizarea medicamentelor compensate, „orice” s-a dovedit a fi posibil de înfăptuit în 7 zile. În perioada comunistă eram obligați să învățăm la …„Socialism” teza conform căreia „acumulările cantitative duc la salturi calitatative”, teză pe care am văzut-o pusă în practică în aceste ultime 7 zile. Patru ani de guvernare (a cărei culoare nu se mai vede foarte bine dar care pare deviată spre roșu) cu acumulări „cantitative” au făcut probabil și posibil saltul la o viață mai bună (calitatea !) în aceste 2 luni ce rămân până la alegeri fiindcă nu cred că „viața mai bună” se va prelungi și în 2009.

Deși d-nul Prim – Ministru Tăriceanu a fost cam singurul care s-a împotrivit valului de „binefaceri” pentru cetățenii României, se pare că nimeni nu l-a întrebat dacă visteria țării poate să scoată banii din buzunar. Se pare că cei care au făcut promisiunile știau mai bine ce anume se află acolo. Au existat chiar voci care spun că banii (miliardele) existau de mult și doar momentul a fost așteptat.

Mass – media, economiștii și analiștii politicii au cam anchilozat stând cu mâna pe semnalul de alarmă în poziția „Pericol” fiindcă nimeni nu se uită în altă parte decât la data de 30 noiembrie 2008. Cei care stau de mult (1o – 15 – 18) ani în poziții ce le-au permis cheltuirea banilor publici (adică ai noștri ai tuturor) fără efortul de a da socoteală, trebuie să fie disperați. O disperare care nu cunoaște limite, o disperare care estompează până la ștergere orice granițe: bun-simț/nesimțire, real/ireal, normal/anormal, visare/realitate etc.

Trebuie să recunoaștem că momentul a fost perfect ales. Venirea iernii, scumpirile utilităților, creșterea euro ca să se poată acciza un an întreg anumite mărfuri și utilități la prețuri mari, prăbușirea în stil de domino a unor bănci de renume din America și chiar Europa, nu i-au lăsat pe români să vadă (până acum) decât partea rozalie a promisiunilor. Speranțele acumulate în 20 de ani de tranziție postrevoluționară că „vom trăi mai bine” au căpătat dinr-o dată sens.

În fond, partidele și candidații pentru viitoarele alegeri, n-au făcut decât să liciteze și să supraliciteze cu cinism și nerușinare aceste speranțe.

PS. Cândva, un profesor de socialism (nu tocmai pe placul comuniștilor), ne spunea nouă, studenților, la un curs: „Cei care nu au nimic își doresc bani. Cei care au bani (mulți) își doresc puterea.”

Anunțuri
Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: